[8 iunie 2010]
Ochii lui spuneau acelasi lucru pe care buzele il rostisera cu cateva clipe inainte: nu dorea sa mai discute nimic, simtea nevoia sa taca. Ea il privea trista. Ar fi dat orice sa schimbe acea latura a lui, nevoia pe care el o simtea sa se inchida in el.
Dar nu putea. Facuse tot posibilul sa incerce sa vorbeasca cu el, sa rezolve situatia, dar esuase. Il privea acum admirand peisajul pe geamul din dreapta: era acelasi el pe care ea il iubea, acelasi el care o facea fericita, doar ca de data asta el ii restrictionase accesul la gandurile si inima lui.
Cu greu reusea sa se concentreze asupra drumului. Conducea si desi iubea sa conduca, distanta destul de lunga pana acasa parea de data asta o povara. Niciodata nu se simtise singura in prezenta lui, tot timpul o ajuta in trafic, tot timpul o sfatuia. Acum situatia se schimbase. Tacerea lui era grea, iar inima ei se simtea parasita. Era singura.
Acul kilometrajului sarise de mult de 100. Dorea sa parcurga cat mai repede distanta, sa ajunga acasa, sa se cuibareasca in patul ei si singura sa isi verse lacrimile amare, lacrimi ce amenintau inca de pe acum sa iasa la iveala. Dar stia ca astfel nu va mai putea continua drumul si prefera sa amane momentul eliberarii, repetand mereu in gand: "Inca putin!"
Privi in oglinda retrovizoare si zambi. Pe bancheta din spate, sprijinit cu capul de portiera, statea un alt suflet drag ei, doborat de oboseala. Fratiorul ei dormea. Inima i se topise de duiosie. Desi nu se intelegeau tot timpul extraordinar, era fratele ei si il iubea mult. Si cu ce pofta dormea! Isi simti atunci propriile pleoape protestand. Pana in momentul acela nu realizase cat de obosita era, caci aerul de munte storsese si ultima picatura de vlaga. Dar nu! Nu mai era mult pana acasa si nu avea cum sa se opreasca acum.
Isi freca ochii cu mainile si le ordona sa stea larg deschisi, incercand sa evite astfel orice clipa de neatentie sau moleseala. Ca un fulger ii trecu prin minte ideea ca tine in maini viata a doua dintre cele mai dragi fiinte pe care le avea pe pamant, in masina aia se aflau cele mai mari doua comori din viata ei. Gandul o facu sa tremure de emotie, scuturandu-se ca de o presimtire rea. "Nu, nu se va intampla nimic!"
Privi cu coada ochiului la el, care statea cu fata lipita de geam, uitandu-se pierdut in zare. Privi la fratele ei, in oglinda, si zambi. O fractiune de secunda, atat zabovi cu ochii asupra banchetei din spate. Cand privi din nou in fata, observa deja prea tarziu masina intrata in depasire care venea din contrasens cu o viteza uluitoare. Instinctul reactiona inaintea ratiunii si piciorul drept era deja pe pedala de franare. Isi dorea din suflet sa poata opri masina la timp, trebuia sa o poata opri. Frana era apasata la maxim, masina se frana treptat, dar viteza celor doua masini era prea mare. Impactul era inevitabil. O stia. Cu o ultima sfortare, cu ochii in lacrimi, vira brusc dreapta.
Masina raspunse prompt comenzii si incepu miscarea de rotatie. In momentul impactului, partea stanga fata fu lovita din plin.
[Cu ochii incetosati, stia ca va muri. Erau ultimele clipe de viata si avea un zambet prostesc impregnat pe fata. Ii salvase.Nu mai conta nimic altceva: nici sangele siroindu-i din rana deschisa, nici durerea de cap insuportabila. Ei erau teferi, le putea inca auzi vocea. Auzea alarme de sirene ca o muzica funebra pe fundal. Era bine, veneau sa le ofere primul ajutor, daca fusesera totusi raniti, erau pe maini bune. Inchise ochii. Doua chipuri dulci ii aparura in minte pentru ultima data ca o candela mereu aprinsa in inima ei. Dar sufletul...sufletul isi lua zborul spre alte orizonturi]
Fata muri?!
Era rece ca gheata, plina inca de sange, zdrobita. Dar avea un zambet intins pe toata fata, un zambet sumbru, intiparit pe vecie pe chipul ei tanar.
Da, fata...fata era moarta!
