Trecutul...de ce NU?

Cât de prinși suntem în trecut uneori și cât de greu ne separăm eul din prezent de eul care a fost odată... Și chiar atunci când credem cu desăvârșire că trecutul nu ne mai poate afecta în niciun fel, nu ne mai poate influența , când suntem convinși că am reușit să îl îngropăm undeva, fără să mai dorim să îl reînviem, atunci apare un element aparent minor, dar cu un impact uriaș asupra noastră ca ființe umane, ca oameni, și acel simplu element ne dă peste cap munca noastră de ani de zile de a ne amăgi că trecutul nu face parte din prezent. Dar face...

Trecutul e atât de prezent în noi, în ființele noastre, încat ar trebui să ne sfâșiem sufletul pentru a putea să ne lepădăm de el... E acolo, gata să ne rupă pentru fracțiuni de secundă din cotidian și să ne transpună, cu o viteză uluitoare, în anii copilăriei, în anii tinereții, în timpurile noastre de glorie și în cele de înfrângere.

 E trist. E trist că dorim să îngropăm amintiri. E trist că vrem să ne descotorosim de ele și să nu le mai avem. Dar dacă chiar am reuși acest lucru cu adevărat, nici nu avem idee ce efect devastator ar avea asupra proporiei ființe și personalități .

Și de ce am vrea să rupem din noi o parte atât de evidentă și de prezentă cum e trecutul? De ce să încercăm să ne amăgim că nu ne pasă, că nu ne-a păsat niciodată de vremurile apuse când uneori, cu ochii deschiși, suspinam după anii trecuți în grabă și ne ștergem repede cu dosul mânecii lacrima care dă să se scurgă din colțul ochiului? Nu mai vrem sa simțim, nu mai vrem să trăim, nu mai vrem să fim oameni. Ne robotizăm, ne standardizăm, ne impunem cum să ne comportăm și ne transformăm. Ne transformăm din oameni în simple ființe umane.

Dar eu nu... Eu vreau să fiu eu, să visez cu ochii de deschiși la viitor dacă asta îmi doresc, să plâng atunci când se redeschid rănile trecutului, să zâmbesc la amintirile clipelor pline de fericire din copilărie și tinerețe . Eu vreau să trăiesc, să simt, să simt cu tot ceea ce sunt cum trece fiecare clipă, să mă doară trecerea ei la fel de mult cum mă bucură, vreau sa fiu capabilă să mă uit în oglindă peste ani, și,  în ciuda ridurilor și a timpului trecut peste chipul meu, ochii...ochii să rămână veseli, tineri și plini de amintiri... Ochii să rămână poarta mea spre trecut:)

-SFÂRȘIT-

Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult câinele!

Astăzi vreau să scriu despre prieteni. De ce? Pentru că astăzi am realizat cât de puțini îți sunt cu adevărat alături, la bine și la greu, când îți aprobă sau dezaprobă acțiunile și nebuniile, dar rămân lângă tine, indiferent de situație. De ce? Pentru că îți sunt prieteni adevărați, pentru că asta fac prietenii, te ajută, te sfătuiesc și nu te aruncă la gunoi doar pentru că nu sunt de acord cu tine sau doar pentru că își urmăresc propriile interese.

Sunt multe categorii de prieteni în viață și mereu mi-am dorit să cred că un prieten îți este alături oricând, oriunde și oricum. Dar, după 25 de ani, realizez că prietenii adevărați îi pot număra pe degetele de la o mână și mai am probabil locuri libere.

Astăzi, privind în urmă, realizez cât de puțini oameni știu să fie prieteni. Cu adevărat. Am avut o prietenă cu care am copilărit și alături de care mi-am petrecut adolescența. Am dormit împreună în același pat de o singură persoană, am mâncat din aceeași farfurie, am împărțit aceleași tacâmuri și am băut din aceeași sticlă de suc. Am fost nedespărțite perioade lungi, de ani de zile. Ne petreceam vacanțele împreună, ne împărțeam timpul între școală și stat împreună, ne cunoșteam în cele mai mici detalii și ne susțineam necondiționat. Sau cel puțin, cu impresia asta am trăit mult timp. Ne-am promis să fim sincere una cu cealaltă și să ne ajutăm indiferent de situație. Se pare că a fost suficient să se îndrăgostească de un tip ca să arunce pe apa sâmbetei o prietenie de mai bine de 7 ani de zile. S-a transformat exact în femeia pe care o detesta nu cu mult timp înainte, cea care renunță la prieteni și la propriile-i tabieturi pentru primul bărbat care i-a dat atenție. Și, paradoxal sau nu, fix așa a fost. Dacă ar fi fost corectă, m-ar fi scos la un suc, așa cum am scos-o și eu pe ea de nenumărate ori și mi-ar fi vorbit deschis despre prietenia noastră și despre motivele ei de a întrerupe contactul cu mine. Nu a făcut-o. E mai simplu să fugi, decât să recunoști cu voce tare că te-ai transformat în cel mai mare coșmar al tău, nu? Mulțumesc.

O altă prietenă veche, de ani de zile, alături de care am fost și care mi-a fost alături mult timp, a decis să întrerupă orice contact nenecesar cu mine, doar pentru că am acționat și am decis în viața mea personală contrar principiilor ei de viață. A încercat să “mă aducă pe calea cea dreaptă” și, nereușind, fără nicio explicație de niciun fel, a decis că nu merit să-mi mai răspundă la mesaje sau telefoane, decât dacă sunt de viață și de moarte si persoana în nevoie nu sunt eu, ci vreau doar să ajut pe altcineva. Aș fi apreciat să fie fair-play, să vorbească deschis cu mine, să îmi explice situația, să recunoască că nu mai dorește o prietenie cu mine din simplul motiv că este prea îndoctrinată religios  și are o conduită morală net superioară mie și nu poate fi prietenă cu așa o păcătoasă cum sunt eu. Dumnezeul meu spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, să nu judeci, cel care este fără de păcat să arunce primul piatra. Aparent, deși crescută în aceeași biserică, Dumnezeul ei este diferit. Îi port pică? Nicidecum. Dumnezeul meu m-a învățat că asta nu aduce nimic bun în sufletul meu. Dar aș minți dacă nu aș recunoaște că doare să ți se întoarcă spatele fără drept de apel. Ei bine, mulțumesc, dragă prietenă, m-ai învățat o lecție.

Să vorbim acum despre o altă categorie de prieteni. Aceia care sunt bucuroși să te aibă in preajmă atunci când au vreun beneficiu de pe urma ta. Aceia care te sună când au chef de ieșit în oraș și nu au cu cine altcineva și pe care rar îi refuzi. Aceia pe care îi ajuți oricând poți, pentru că tu chiar îi consideri prieteni. Dar când vine vorba să se întoarcă roata, să ai tu chef o dată să ieși în oraș și le dai un telefon, toți se dau loviți: nu au chef, au alte lucruri de făcut etc. E normal ca oamenii să aibă alt program și să nu îl poată schimba pentru tine, la minut. Dar când povestea asta se întâmplă de fiecare dată când dorești să întreprinzi ceva cu ei, începi să îți pui semne de întrebare. Realizezi că ești pentru ei doar o metodă de distracție când au ei chef și că niciodată nu s-ar lăsa pe ei pe locul doi doar ca sa te ajute sau să fie lângă tine. Nu ar face niciodată un efort pentru tine, pentru că persoana lor este mult mai importantă iar lipsa lor de chef, de timp, de resurse este deasupra dorinței și nevoii tale de a petrece timp împreună. Suni acele persoane, le inviți la tine o dată. Ești refuzat. Le inviți de două ori. Refuz. Mai încerci o dată. Și încă o dată. Speri. Speri din tot sufletul că tura asta va fi altfel. Poate tura asta vor spune da. Poate acum. Sigur data viitoare. Dar când realizezi că încercările tale, una câte una, se soldează cu același refuz, obosești. Începi să răspunzi tu cu nu solicitărilor lor. Începi să nu-ți mai dai peste cap programul, doar ca să fii acolo, să peterceți timp împreună. Și la urma urmei, de ce ai face-o? Ei de câte ori au făcut-o pentru tine până acum? Exact. Așadar, realizezi că nici prietenii ăștia nu-ți sunt prieteni ci simple cunoștințe cu care you used to hang out. Din păcate, doar atât. Iar dacă tu ai crezut vreodată că îți sunt prieteni și că și-ar face timp pentru tine, te-ai înșelat. Și înghiți din nou în sec, pentru că tocmai ai mai șters de pe lista “marilor prietenii” vreo 10-15 persoane.

Cât despre cei care se încadrează în numărătoarea degetelor de la mână... Ei bine, cu ei mă mândresc. Pe ei știu că îi pot suna oricând și sunt mai mult decât bucuroși să mă audă. Sunt mai mult decât bucuroși să ne vedem si să facem orice chestie trăsnită împreună. Sunt sigură că, dacă îi sun și la două noaptea, cerând ajutor, îl primesc. Și ei știu că, la un singur apel de ajutor din partea lor, sunt gata să le pun la dispoziție tot ce am. Pentru ei, pentru oamenii ăia, mai cred în prietenie. Ei știu ce înseamnă să nu întorci spatele cuiva. Ei știu să te sune doar ca să vadă ce faci, nu doar pentru că au nevoie de ceva de la tine. Și ei te fac să te simți apreciat și să-ți dorești să le fii alături indiferent de situație.

Și da, cu cât cunosc mai mult firea oamenilor, cu atât îmi iubesc și apreciez mai mult câinele!

Rămas bun, București!

Cu o senzație ciudată de rămas bun și tristețe, privesc prin geamul cafenelei Cișmigiul, parc cu miros de vară, plimbare și voie bună. Astăzi, Cișmigiul e trist și mohorât, iar Bucureștiul e scăldat în nori si picuri mari de ploaie. E tristă atmosfera in capitală și mi-aș fi dorit ca ultima zi petrecută în acest loc drag mie sa fi fost una cu soare, ca un rămas bun plin de speranța revederii. 

Astăzi, e trist Cișmigiul. Oare știe că îmi iau rămas bun de la el? Știe că îmi va lipsi, la fel cum îmi vor lipsi multe lucruri din orașul ăsta care m-ar fi adoptat cât ai clipi? Astăzi, sufletul meu e încercat de tristețe și regrete, pentru că dincolo de entuziasmul plecării într-un loc nou, într-un loc de unde o pot lua de la zero, rămâne amărăciunea despărțirii de locuri dragi care ți-au rămas în suflet, alături de zecile de amintiri.

Cu un zâmbet sincer, dar întristat, astăzi admir capitala de la măsuța mea din cafeneaua unde am ales să îmi petrec dimineața și suspin. E bună cafeaua aici, iar aerul de capitală îmbibat cu miros de ploaie și de nuci îmi va rămâne mult timp în amintire. Și realizez că dau la schimb o capitală de țară pe altă capitală, Bucureștiul pe Londra.  Și oricât de paradoxal ar părea, știu sigur ca Londra nu se va ridica la nivelul Bucureștiului în sufletul meu.

Cu miros de cafea, mic dejun și ploaie, azi știu sigur că nu mi-aș fi dorit să fiu în niciun alt loc din lume...

Alb și Negru

*****

Ceru să rămână singură pentru câteva clipe, să se poată reculege. Se privi în oglindă şi zâmbi fericită, afişând un şirag de dinţi perfecţi, albi. Îşi admiră rochia strălucitoare ce îi venea ca turnată, buchetul superb de cale şi orhidee şi voalul ce îi acoperea chipul încadrat de zulufi. Mult aşteptata zi sosise, în sfârşit. Din acel moment, lumea o va cunoaşte ca fiind Adnana Raymond, soţia lui Anders Raymond. Inima îi tresăltă uşor de fericire la acel gând,  iar noul nume de familie asociat prenumelui ei o făcu să simtă o uşoară furnicătură pe coloana vertebrală.

Tresări când auzi uşa camerei închizându-se cu putere şi sunetul o scoase din abisul propriilor gânduri. Nu se întoarse, dar întâlni în oglindă, fixând-o, o pereche de ochi mari, căprui, măriţi de uimire.

-Arăţi superb! rosti Daniel, neputându-şi dezlipi ochii de imaginea femeii din oglindă.

Adnana roşi uşor de plăcere şi spuse un “mulţumesc” abia şoptit. Îşi plecă privirea, amintindu-şi pentru câteva clipe că se afla în faţa bărbatului alături de care trăise o poveste de dragoste intensă, dar care sfârşi brusc cu ceva timp în urmă când distanţa se interpuse în calea iubirii lor. Deşi au încercat să îşi păstreze vie flacăra dragostei, amândoi au realizat că se luptau cu morile de vânt şi hotărâseră să schimbe relaţia lor sortită eşecului pe o prietenie sinceră.

Privind-o roşind şi plecându-şi privirea, Daniel blestemă în gând momentul în care renunţase să mai lupte pentru frumoasa femeie. Fusese un prost, mare prost, iar acum suferea în tăcere, simţindu-şi inima supusă unei grele încercări: era forţat să o privească pe femeia pe care o iubea, căsătorindu-se cu un alt bărbat.

-Hai să fugim! Fu tot ce el reuşi să îngâne, aşteptând încordat reacţia tinerei femei.

Lovită parcă de un fulger, Adnana făcu un uşor salt înapoi, încercând parcă să se ferească din calea cuvintelor lui Daniel. Îşi ridică uşor privirea şi se pierdu în ochii aceia pe care îi adorase cândva. Inima i se strânse de durere când realiză că bărbatul din faţa ei o iubea încă şi cuvintele rostite de el cu câteva clipe în urmă erau cât se poate de serioase. Încercând să îşi controleze lacrimile care ameninţau să îi distrugă machiajul perfect, se aruncă în braţele prietenului ei şi îl strânse cu putere. De îndată simţi braţele lui puternice încolăcindu-i mijlocul şi lipind-o de corpul lui, într-o îmbrăţişare dulce-amăruie, îmbrăţişarea de adio.

-Dani…, reuşi să îngâne ea în timp ce se dezlipea din strânsoarea mâinilor lui. Îl iubise enorm cândva şi era sigură că l-ar putea iubi din nou, oricând… Dar viaţa îşi jucase deja cărţile, iar ea îl cunoscuse pe Anders, bărbatul de care se îndrăgostise şi alături de care era pregătită să îşi petreacă restul vieţii.
Daniel o privi cu lacrimi in ochi. Ştia că o pierduse definitiv. Putea vedea asta în privirea ei hotărâtă şi în felul în care îşi căuta cuvintele astfel încât să nu îl rănească prea mult. Nu luptase pentru ea suficient de mult iar astăzi, acum, trebuia să găseasca o metodă să se împace cu ideea aceasta.

-Dani…, şopti ea din nou, punându-şi mâna mică, cu mănuşa albă, dantelată, în mâna lui. Îi căută privirea şi înghiţi în sec când îi observă lacrimile jucând în căpruiul irisului. Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna şi ar trebui să ştii asta. Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Nu mai sunt. Şi dacă altădată aş fi visat la ziua asta, sperând să fii tu în locul lui Anders, acum ştiu sigur că el este cel alături de care vreau să îmi petrec viaţa. Sunt un episod din viaţa ta şi…

-Nu e adevărat! O întrerupse el. Nu eşti un episod şi nu îmi spune că te voi uita, pentru că asta nu se va întâmpla niciodată!

-Shhhh!! Îi puse ea degetele pe buze, oprindu-i avalanşa de cuvinte ce ameninţa să se reverse. Lasă-mă să termin. Sunt un episod, Dan, iar de astăzi, sunt un episod de dragoste încheiat. Vei fii fericit, îţi promit. Vei găsi pe cineva alături de care să îţi petreci viaţa şi îmi vei mulţumi că astăzi, aici şi acum, am decis să ignor cuvintele tale nesăbuite şi nu am acceptat să fug cu tine. Tu mă iubeşti, adevărat, dar nu mai eşti îndrăgostit de mine. Ai fost, dar ţi-a trecut. Doar că încă nu ai realizat asta.

Daniel o privi cu tristeţe. Femeia din faţa lui nu ştia ce spune. Nu doar că era îndrăgostit nebuneşte de ea, dar nu va putea niciodată să găsească o altă femeie care să o înlocuiască în inima lui. Vru să îi expună toate aceste gânduri şi sentimente, dar realiză că toate lucrurile astea ar fi fost în zadar. Ea îl iubea pe Anders iar el trebuia să găsească o modalitate să accepte lucrurile şi să meargă mai departe. Oftând trist, îşi alungă toate gândurile negre şi afişând un zâmbet pe jumătate sincer, îi oferi Adnanei braţul lui:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, viitoare doamnă Raymond?

Zâmbetul tinerei şi mâna ei micuţă ce se strecură pe după braţul lui îi oferiră răspunsul.





*****

~După 4 ani~

Se privi în oglindă, mândră de ţinuta aleasă pentru această ocazie: o rochie turcoaz, scurtă în faţă dar cu trenă în spate, care îi scotea în evidenţă silueta şi culoarea ochilor. Zâmbi fericită, retrăind momentele petrecute în ziua nunţii ei, o zi pe care nu o va uita niciodată. Se întoarse către soţul ei care se chinuia de zor cu nodul la cravată şi zâmbindu-i seducător, îl întrebă:

-Domnule Raymond, îmi permiteţi să vă ajut?

Fâstâcit oarecum de neîndemânarea lui şi de faptul că în 4 ani de zile, nu reuşise să înveţe cum se face blestematul ăla de nod, bărbatul dădu afirmativ din cap, admirându-şi soţia în timp ce mâinile ei micuţe dădeau ultimele retuşuri cravatei.

-Eşti o bijuterie la casa omului, îi spuse Anders cuprinzându-i talia şi sărutându-i lobul urechii.

-Ştiu, dragule. De aceea nu te vei supăra dacă vei ajunge fără mine la recepţie.

Anders ridică întrebător dintr-o sprânceană.

-Trebuie să merg să îl încurajez pe Daniel înainte de marele eveniment. Trebuie să i-o plătesc puţin pentru o fază din ziua nunţii noastre. Ceva aşa, ca între prieteni.

-Bine, iubita mea. Ai noroc că se însoară omul, altfel trebuia să îl provoc la un duel.

Adnana pufni în râs. Ştia că Anders era un bărbat gelos, dar totuşi cu capul pe umeri şi acceptase de la început prietenia mai aparte dintre ea şi fostul ei iubit. La urma urmei, avusese ocazia să rămână cu Daniel şi ea îl alesese totuşi, pe el. Îşi luă în grabă cheile de la maşină şi ieşi val-vârtej din casă, dorind să îl prindă pe Dani acasă, încă în toiul pregătirilor.

*****

Daniel se privea în oglindă, aranjându-şi butonii şi gulerul cămăşii. Auzi uşa deschizându-se dar nu se întoarse să privească către persoana care îi invada spaţiul personal în acea zi atât de importantă pentru el.

-Arăţi superb!

Vocea femeii îl făcu să se blocheze pentru câteva secunde. Un  zâmbet şotios îi apăru pe faţă înainte să se întoarcă şi să privească în ochii mari, de un verde smarald.

-Nu zău? Izbucni el în râs.

Hotărâtă să îşi ducă şarada până la capăt, Adnana continuă:

-Hai să fugim!

Tăcerea domni în încăpere doar pentru câteva secunde, căci râsul tineresc şi zglobiu al celor doi umplu aerul camerei. Daniel se apropie de ea şi, fără să-i pese de posibilele boţituri ce le-ar fi putut dobândi pe cămaşă, o luă în braţe şi o învârti de câteva ori prin cameră.

-Nebunule, vrei să leşin? Strigă ea râzând.

Daniel o lăsă uşor jos, strângând-o încă în braţe şi o sărută uşor pe frunte.

-Eşti o comoară, ştii asta?

Adnana îi răspunse la îmbrăţişare, cuibărindu-se în braţele lui şi zâmbi, răspunzând:

-Abia acum ai realizat?

Petrecură aşa câteva minute, într-o tăcere desăvârşită: doi oameni care au împărţit o dragoste adâncă şi care, după ani şi ani, rămăseseră cei mai buni prieteni.

S-au desprins uşor din îmbrăţişare, conştienţi fiind de timpul ce trecea rapid pe lângă ei. Adnana îi întinse uşor braţul şi afişând un zâmbet şiret, rosti:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, domnule Bentea?

-Eşti de groază, îi răspunse Dani, luând-o de braţ.

Înainte să părăseasca camera împreună, o mai privi o dată, şi rosti uşor, ca pentru el:

-Şi ai avut dreptate. Îţi multumesc!

Adnana se făcu că nu aude şi continuă să îl conducă pe viitorul mire către superba lui mireasă. Totuşi zâmbetul ei o trăda iar Daniel, văzându-l, înţelesese tot ceea ce micuţa femeie nu îi putea spune prin cuvinte.

S-au iubit. Se iubeau încă. Doar că, după ani şi ani, atât de diferit…



~Sfârşit~

AMR: 60

 

 Astăzi m-am trezit cu fața scăldată în razele soarelui. Am dormitorul la est și am uitat să trag jaluzelele. M-am ridicat speriată, crezând că am uitat să setez sau pur și simplu am decis să ignor alarma, dar ceasul m-a liniștit imediat, asigurându-mă că e doar ora 7:12, deci nu eram în întârziere. Primul impuls a fost să mă trântesc înapoi în pernele răsfirate pe tot patul și să mai dorm măcar jumătate de oră, dar ideea unei dimineți de sâmbătă în care să îmi pot bea cafeaua liniștită, nu pe fugă, în care să pot savura micul dejun și să am timp și pentru mine înainte să ies pe ușă, m-a convins: am sărit în balerinii mei de casă și cu fața șifonată de somn și părul zbârlit și „aranjat” în toate direcțiile, m-am târât spre bucătărie.

     Mecanic, mi-am pregătit un 3 în 1 și l-am turnat în cana mea preferată, dornică să mă bucur de fiecare avantaj al trezitului înaintea alarmei. Am deschis geamul de la bucătărie, cel care dă în stradă și, mirosind și sorbind cafeaua mult prea fierbinte fix ca o „lady”, am închis ochii și am lăsat soarele să mă piște de față și să-mi reamintească de ce iubesc diminețile însorite și călduroase de vară.

   De astăzi, am decis că această ultimă perioadă pe care o voi petrece în țară să fie cu zambetul pe buze, să îngrop undeva adânc durerile, nemulțumirile, pierderile personale și să încerc să mă bucur de fiecare lucru, mic sau mare, pe care România mi-l mai poate oferi. Știu sigur că o dată ce mă voi muta din țară, îmi voi fi dorit cu ardoare să privesc timpul petrecut aici cu alți ochi, să mă bucur de oameni, de natură, de stilul nostru românesc de a fi, de tot ce reprezintă pentru mine acum „acasă”.

 
 De astăzi începând, îmi iau treptat rămas bun de la locul unde am trăit 25 de ani și pe care l-am numit „acasă”. Nu știu ce-mi rezervă viitorul îndepărtat, dar în prezent a început numărătoarea inversă: mai am 2 luni, 2 luni în care să mă umplu de românesc și românește, astfel încât să-mi ajungă pentru o perioadă relativ mare de timp.

      România dragă, de astăzi te iubesc și te apreciez mai mult, tocmai pentru că te voi avea mai puțin!

AUTOANALIZĂ

Sufletului nu-i poți dicta. Oricât ți-ai dori, nu-i poți impune de cine să se atașeze și pe cine să urască. Te poți minți singur, îți poți nega sentimentele de mii de ori, dar înlăuntrul tău, când ești doar tu cu tine însuți, trebuie să admiți adevărul: ești copleșit de sentimente pe care niciodată nu ar fi trebuit să le simți, cel puțin nu în contextul în care se află viața ta acum.

Ești dominat de simțiri și trăiri intense pe care încerci să le ascunzi în spatele unui zâmbet rece, glacial, care aproape că te îngheață pe dinăutru. Ai vrea să urli de neputință, dar întreg sufletul îți e atât de amorțit de propriile-ți minciuni, încât tot ce poți să scoți e un oftat. Ești trist, dar îți porți cu mândrie masca fericirii."

Ești privit cu admirație de cei din jur, invidiat pentru lucrurile pe care le ai și pe care le-ai realizat, dar ei nu știu că toate astea te omoară încet pe dinăuntru, îți ard sufletul ca un metal încins și te marchează pentru totdeauna. Ești slab și o știi. Ești slab pentru că dacă ai fi puternic, dacă ai avea o doză mică de curaj, te-ai răzvrăti împotriva lucrurilor care nu îți mai produc plăcere și ai lua-o de la zero, indiferent cât te-ar costa. "

Dar unele lucruri sunt atât de ușor de spus și atât de greu de înfăptuit…Te scuturi, dar lanțurile care te țin pe loc zdrăngăne greu în urechea ta, amintindu-ți clipă de clipă că ești țintuit în același loc de mult prea mult timp. Ți-ai dori să poți rupe legăturile grele, de metal, dar pur și simplu nu știi cum. Nu știi cum și asta te omoară încet pe dinăuntru. Și deși ești încă tânăr, simți că ai peste 100 de ani…

New me:)

"

I'm not a lucky person, but I must have done something really right to deserve what I have!"

E sentimentul ala pe care il vanez cu disperare, pe care as vrea sa il pot opri cumva in interiorul meu si sa nu il mai las sa plece niciodata. E starea de beatitudine pe care nu as schimba-o pentru nimic.

Sunt fericita. Traiesc fiecare zi la maxim, si realitatea chiar e mai buna decat cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodata. Am tot ce mi-as putea dori. Si acest lucru ma face sa pretuiesc viata asa cum e ea, sa traiesc intens fiecare clipa.

Este el. Singurul care m-ar putea face pe deplin fericita vreodata, cel care ma rasfata in fiecare moment, chiar si de la distanta, cel care imi sopteste cuvinte dulci si care are grija de mine cand nimeni altcineva nu o face. Il iubesc cu tot ce sunt. Si o stie. Ma iubeste tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Si o stiu.

Zambesc. Niciodata nu am privit fericirea cu ochi lacomi, dar acum, acum ca este a mea, sunt gata sa lupt pentru a o pastra cat mai mult...

Si este ea... Ea, acea sala in care intreaga mea viata parca se schimba... Devine neinsemnata, toti oamenii pe care ii iubesc si la care tin apar ca umbre in momentul in care intru in acel loc... Acolo viata se masoara in secunde si fiecare actiune lasa cicatrici si urme. Acolo ca vreau sa revin pentru tot restul vietii, vreau sa traiesc fiecare clipa din acel loc, sa savurez fiecare moment, fiecare izbanda, sa ma bucur de fiecare situatie in parte, sa accept orice provocare. Desi imi tremura inima de emotie si bucurie de fiecare data cand intru in acel loc, imi controlez trairile si le canalizez spre lucrurile productive pe care le am de facut. Inca invat...

Ma privesc in oglinda.

Nu o recunosc pe femeia care imi zambeste satisfacut.

Candva era o fetita, o fetita care visa cu ochii deschisi la viitor.

Azi, e o femeie care isi traieste prorpiul vis."