Si daca...

[8 iunie 2010]

Ochii lui spuneau acelasi lucru pe care buzele il rostisera cu cateva clipe inainte: nu dorea sa mai discute nimic, simtea nevoia sa taca. Ea il privea trista. Ar fi dat orice sa schimbe acea latura a lui, nevoia pe care el o simtea sa se inchida in el.
Dar nu putea. Facuse tot posibilul sa incerce sa vorbeasca cu el, sa rezolve situatia, dar esuase. Il privea acum admirand peisajul pe geamul din dreapta: era acelasi el pe care ea il iubea, acelasi el care o facea fericita, doar ca de data asta el ii restrictionase accesul la gandurile si inima lui.

Cu greu reusea sa se concentreze asupra drumului. Conducea si desi iubea sa conduca, distanta destul de lunga pana acasa parea de data asta o povara. Niciodata nu se simtise singura in prezenta lui, tot timpul o ajuta in trafic, tot timpul o sfatuia. Acum situatia se schimbase. Tacerea lui era grea, iar inima ei se simtea parasita. Era singura.

Acul kilometrajului sarise de mult de 100. Dorea sa parcurga cat mai repede distanta, sa ajunga acasa, sa se cuibareasca in patul ei si singura sa isi verse lacrimile amare, lacrimi ce amenintau inca de pe acum sa iasa la iveala. Dar stia ca astfel nu va mai putea continua drumul si prefera sa amane momentul eliberarii, repetand mereu in gand: "Inca putin!"


Privi in oglinda retrovizoare si zambi. Pe bancheta din spate, sprijinit cu capul de portiera, statea un alt suflet drag ei, doborat de oboseala. Fratiorul ei dormea. Inima i se topise de duiosie. Desi nu se intelegeau tot timpul extraordinar, era fratele ei si il iubea mult. Si cu ce pofta dormea! Isi simti atunci propriile pleoape protestand. Pana in momentul acela nu realizase cat de obosita era, caci aerul de munte storsese si ultima picatura de vlaga. Dar nu! Nu mai era mult pana acasa si nu avea cum sa se opreasca acum.

Isi freca ochii cu mainile si le ordona sa stea larg deschisi, incercand sa evite astfel orice clipa de neatentie sau moleseala. Ca un fulger ii trecu prin minte ideea ca tine in maini viata a doua dintre cele mai dragi fiinte pe care le avea pe pamant, in masina aia se aflau cele mai mari doua comori din viata ei. Gandul o facu sa tremure de emotie, scuturandu-se ca de o presimtire rea. "Nu, nu se va intampla nimic!"

Privi cu coada ochiului la el, care statea cu fata lipita de geam, uitandu-se pierdut in zare. Privi la fratele ei, in oglinda, si zambi. O fractiune de secunda, atat zabovi cu ochii asupra banchetei din spate. Cand privi din nou in fata, observa deja prea tarziu masina intrata in depasire care venea din contrasens cu o viteza uluitoare. Instinctul reactiona inaintea ratiunii si piciorul drept era deja pe pedala de franare. Isi dorea din suflet sa poata opri masina la timp, trebuia sa o poata opri. Frana era apasata la maxim, masina se frana treptat, dar viteza celor doua masini era prea mare. Impactul era inevitabil. O stia. Cu o ultima sfortare, cu ochii in lacrimi, vira brusc dreapta.

Masina raspunse prompt comenzii si incepu miscarea de rotatie. In momentul impactului, partea stanga fata fu lovita din plin.

[Cu ochii incetosati, stia ca va muri. Erau ultimele clipe de viata si avea un zambet prostesc impregnat pe fata. Ii salvase.Nu mai conta nimic altceva: nici sangele siroindu-i din rana deschisa, nici durerea de cap insuportabila. Ei erau teferi, le putea inca auzi vocea. Auzea alarme de sirene ca o muzica funebra pe fundal. Era bine, veneau sa le ofere primul ajutor, daca fusesera totusi raniti, erau pe maini bune. Inchise ochii. Doua chipuri dulci ii aparura in minte pentru ultima data ca o candela mereu aprinsa in inima ei. Dar sufletul...sufletul isi lua zborul spre alte orizonturi]

Fata muri?!
Era rece ca gheata, plina inca de sange, zdrobita. Dar avea un zambet intins pe toata fata, un zambet sumbru, intiparit pe vecie pe chipul ei tanar.
Da, fata...fata era moarta!

Myself- by Edgar Gust

I have to live with myself, and so,
I want to be fit for myself to know,
I want to be able as days go by
Always to look myself straight in the eye;
I don't want to stand with the setting sun
and hate myself for the things I've done.
I don't want to keep on a closet shelf
a lot of secrets about myself,
and fool myself as I come and go
into thinking that nobody else will know
the kind of man I really am.
I don't want to dress myself up in shan.
I want to go out with my head erect,
I want to deserve all men's respect.
But here in this struggle for fame and pelf,
I want to be able to like myself.
I don't want to think as I come and go
that I'm bluster and bluff and empty show.

I never can hide myself from me.
I see what others may never see,
I know what others may never know.
I never can fool myself - and so,
Whatever happens, I want to be
Self - respecting and conscience free!

Analiza...

Uitasem cat de frumoasa poate fi primavara. Cat de senin poate fi cerul, cat de verde pamantul si cat de usor poti fi imbatat de mireasma florilor. Totusi, astazi, venind spre casa, am avut timp sa admir natura, sa o privesc cum renaste...

Uitasem cat de frumosi sunt oamenii. Cat de diferiti si totusi cat de asemanatori... Cata splendoare se ascunde in toti... Totusi, astazi, venind spre casa, am avut timp sa ii analizez, sa le admir frumusetea, sa le percep nelinistile, sa le privesc fetele si sa ii inteleg... I-am privit renascand, asemeni naturii...

O data cu primavara, oamenii au decis sa isi scoata si ei capusoarele la lumina, asemeni ghioceilor. Parcurile sunt pline, strazile sunt din nou populate de fete acoperite de perechi mari de ochelari...

Oamenii sunt grabiti... Cel putin majoritatea lor. Intarzie la serviciu, intarzie la scoala, intarzie la intalnire. Dar astazi mi-am gasit timp sa ii privesc, sa incerc sa le inteleg privirea, sa le descopar nelinistea. Am privit in ochi fiecare om pe langa care am trecut. Am descoperit atatea lucruri pe fetele lor. Unii erau foarte ferciti, ochii le radiau si zambetul le acoperea fata. Multi erau ganditori, macinati de probleme, incercand probabil sa gaseasca solutii. Unii erau singuri, altii nu. Unii vorbeau la telefon atat de tare si precipitat incat jumatate de strada era constienta de prezenta lor. Unii erau atat de tacuti si de stersi incat nimeni nu ii observa. Unii erau tineri, plini de viata, si totusi nu constientizau ca viata trece pe langa ei si ei nu au realizat nimic. Altii erau batrani, iesiti la plimbare sau la cumparaturi, taraindu-si batranetile pe strazile prafuite ale orasului. Erau fete aranjate, cochete, elegant imbracate care atrageau toate privirile; sunetul tocurilor ramanand ca un ecou in urma lor.

Tarziu, tarziu de tot, am inceput sa analizez si soferii asezati comfortabil in scaune. Am privit lungile cozi de masini asteptand la semafoare. Masini de atatea culori si de atatea feluri, de la Dacii Berline, la BMW X6, de la cativa cai putere la sute de cai putere. Unii soferi erau zambitori, calmi; altii erau nervosi, claxonau, se grabeau. Si un gand trist mi-a trecut prin minte: oare cati dintre oamenii acestia pe care ii analizasem la volan isi vor pierde viata in accidente de masina? Poate unii vor muri chiar azi; dar eu nu voi afla asta niciodata.

Am trecut printr-un parc de copii. Zambetul mi s-a asternut pe fata. Oamenii ar avea multe de invatat de la acesti pui de om. Ei erau singurii care traiau in afara timpului. Locul acela parea parca rupt dintr-o alta lume, un loc in care armonia si vitalitatea se intreteseau; mi-am dorit sa fiu din nou la cativa anisori, fara griji si fara probleme.

Sunetul unei ambulante m-a facut sa tresar. Sirenele acelea ascutite imi trezesc o rana adanca mereu. Am petrecut ambulanta cu privirea si nu am putut sa nu ma gandesc ca in acea cutie pe roti, cineva lupta pentru o alta viata. Am inghitit in sec si am inchis ochii. O alta ambulanta cu semnale sonore si luminoase mi-a aparut in minte. O ambulanta in care se gasea o persoana draga mie.

Am simtit lacrimile curgandu-mi pe obraz.As fi putut sa il pierd atunci. Dar cineva luptase pentru viata lui. Nu stiu cine, dar ii multumesc!

Astazi am realizat ca oamenii nu cuonsc adevarata valoare a vietii! Si cand realizeaza lucrul acesta, de cele mai multe ori e prea tarziu!

[scris la 24 aprilie 2010]

Viata...o calatorie:)

Viata e ca o calatorie cu trenul: urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele. Unii privesc calatoria ca pe un drum scurt si cand coboara din tren, lasa in urma lor un dor adanc...Unii urca si coboara si noi abea i-am observat! Calatoria este plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...dar fara intoarcere. Sa incercam sa-i intelegem pe cei care sovaiesc. Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga!

Cat de important este timpul?

Majoritatea tinerilor din ziua de azi nu au o perceptie corecta a timpului, traind cu falsa impresie ca tineretea este fara batranete si viata fara de moarte.

* Dar daca cineva ar vrea sa afle cat de important este un an din viata, atunci l-as sfatui sa stea de vorba cu un student care a fost nevoit sa repete anul universitar.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o luna, intrebati-o pe mama care a fost nevoita sa nasca prematur.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o ora, intrebati doi indragostiti care asteapta cu nerabdare momentul intalnirii.
* Daca vreti sa alfati cat de important este un minut, vorbiti cu o persoana care tocmai a pierdut trenul.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o secunda, vorbiti cu un atlet care trebuie sa se multumeasca cu locul 2.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o fractiune de secunda, vorbiti cu un sofer care tocmai a evitat sau nu un accident.

Timpul ar trebui sa fie foarte important pentru fiecare dintre noi si sa stim sa profitam de el la maxim!
Deci, ce lucruri marete ai planuit pentru astazi?:D

Only real friends can teach you the miracle of a smile:)

Zambetul este cel mai frumos si nepretuit dar pe care il poti da, dar si primi... Oricat de trist ai fi, oricat de deziluzionat, atunci cand apelezi la un pieten de suflet, parca toate grijile dispar o data cu zambetul lui. Prietenii au darul te a te scoate din cele mai intunecate momente din viata ta, te ridica prin simpla lor prezenta si te poarta cu zambetul lor pana la prima ta statie de speranta.


Un prieten adevarat, sunat la o ora tarzie din noapte, isi lasa deoparte nevoia de a dormi si te asculta plangand pana te simti tu insuti epuizat si inchizi. Un prieten adevarat ajunge la tine atunci cand ai nevoie oriunde ai fi, chiar daca pentru acest lucru trebuie sa faca lucruri nesabuite poate. Un prieten adevarat nu spune niciodata "ti-am spus eu" ci doar asculta, mangaie, plange impreuna cu tine si se bucura pentru reusitele tale. Te priveste in ochi cu dragoste, cu admiratie, te aplauda, te ovationeaza, te critica cand iei decizii primite si iti spune mereu adevarul in fata, fie ca-ti convine sau nu. Un prieten adevarat nu te minte niciodata, te priveste in ochi cand iti vorbeste, iar atunci cand plangi, sta cu obrazul lipit de al tau si plange impreuna cu tine. Un prieten adevarat...nu te paraseste niciodata!

AMINTIREA

Ce este AMINTIREA? Este o parte din tine care te leagă de trecut, un lanț pe care nu-l poți rupe oricât ai încerca! Este ea, veșnica, eterna amintire, care te face să uiți ce simți, ce gândești, ce dorești, totul...

Te face să râzi de supărare, să plângi de bucurie, să zâmbești în necaz, să te-ntristezi când ești fericit. Ea te face să te uiți înapoi, mereu înapoi și are grijă să revină în cele mai inoportune momente... Și atunci, cu ochii deschiși, retrăiești pentru a nu știu câta oară aceeași scenă din povestea vieții tale!

AMINTIREA...?! Este doar o altă slăbiciune a omului, care îl impresionează până în măduva rațiunii lui!