Ceasul deșteptător de pe noptiera din dreapta afișa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din cameră și întunericul de afară și mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din nou în capul oaselor, încercând să alung toropeala binefacatoare care ma îmbia la somn. Cu o sforțare totuși, am ieșit din pat și, tiptil, am părăsit camera, încercând să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniștit.
În mai puțin de 40 de minute am ieșit grăbită din casă și, urcând la volan, am plecat spre spitalul județean. Garda mea începea la 5:00 așa că aveam destul timp sa îmi beau și cafeaua de dimineață înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.
Lucram deja la UPU de vreo 3 ani și știam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înțeles ce se întâmpla cu această zi, dar cele mai multe urgențe și mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Așa că nici bine nu intrasem în gardă că am și fost chemată imediat pentru o situație de urgență: un accident rutier destul de grav, în care fuseseră implicate un autoturism și un autocar plin de copii aflați într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanță a trimis o mare parte din mașinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniți de urgență la spital. În mai puțin de zece minute, sala de așteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toți cu priviri foarte speriate și neobișnuit de liniștiți. Știam că acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte și atunci am încercat să grăbesc puțin lucrurile, ca acești micuți să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secție s-a pus în mișcare. Toți au fost consultați, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constat cu bucurie că niciunul dintre acești micuți nu suferise leziuni foarte grave. Totuși, șoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III și toți așteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.
Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar așa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineață și de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfășurase fără prea multă agitație. Ieșind pe ușa spitalului, am răsuflat ușurată. Iubeam ceea ce făceam și nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult și în ultimul timp o cam neglijasem. Așa că, fericită că următoarea mea gardă era abia peste două zile, m-am urcat în mașină, știind exact cu cine aveam să îmi petrec puținul timp liber care îmi stătea în față.
Joi dimineața, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi. Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluția stării de sănătate a șoferului de autoturism. Nici un mușchi de pe față nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situația lui se înrăutățise. Unul din lucrurile pe care le-am învățat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viața și evoluția stării de sănătate a pacienților, mai ales în sistemul de urgență unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morți. Totuși, deși am învățat să îmi ascund emoția, încă nu reușisem să devin total indiferentă la suferințele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoțională. La urma urmei, tocmai pentru că doream să fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicină și să devin medic.
Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul șofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă și mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o ora mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.
Simțindu-mă fericită pentru prima dată în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre mașină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă și să mă cuibăresc în canapea, cu telecomandă în mână și să urmăresc ceva bun la televizor. Nu aveam de unde să știu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.
Cand am observat ambulantele oprite pe partea dreapta a drumului, cu semnalele sonore si luminoase pornite, am realizat ca ceva destul de grav se intamplase. Am parcat repede masina si m-am grabit sa vad daca puteam fi de ajutor. Politia se afla deja la fata locului, asa ca in cateva cuvinte situatia mi-a fost explicata: accident rutier, doua autoturisme, impact frontal, doua personae decedate, starea a doua dintre victime era stabila, dar alte 3 persoane erau grav ranite si echipajele de la ambulanta incercau sa ofere primul ajutor. M-am indreptat spre corpul unei femei care era intins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab si respira greu. Avea o fractura deschisa si pierduse destul de mult sange. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la indemana am reusit sa ii imobilizez piciorul si sa opresc sangerarea. Dar femeia parca isi pierduse dorinta de a trai, iar organismul ei renunta incet-incet la lupta cu viata. Am petrecut, impreuna cu o asistenta de la echipajul de urgente, aproape 20 de minute incercand sa stabilizam starea pacientei, dar cu fiecare clipa simteam ca o pierdem tot mai mult.
Dupa un timp, am incercat sa ii simt din nou pulsul si sa ii ascult bataile inimii, dar fara niciun rezultat. Lacrimile au inceput sa imi curga fara sa le pot controla si am strigat ca am nevoie de un defibrilator. Stiam ca sansele erau mici, mici de tot, dar trebuia sa fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am incercat sa o readucem la viata pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dadusem gres. Murise.
Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuata, ma dureau mainile si picioarele si le simteam ca de plumb. Fata imi era murdara, hainele pline de sange. In starea in care ma gaseam, nu stiu cum am reusit sa ajung singura acasa.
De cum am intrat in casa, m-a vazut si dupa privirea de pe fata mea a stiut ca ceva se intamplase. M-a luat in brate, m-a intins pe pat si acolo, la pieptul lui, am plans in hohote pentru prima data dupa mult timp. A incercat sa imi aline durerea cum stia mai bine, dar ceea ce el nu putea intelege era ca in acea zi, cineva murise in bratele mele, si desi facusem tot ceea ce mi-a stat in putere ca sa previn acest lucru, simteam ca poate, poate totusi as fi putut sa fac mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu