AUTOANALIZĂ

Sufletului nu-i poți dicta. Oricât ți-ai dori, nu-i poți impune de cine să se atașeze și pe cine să urască. Te poți minți singur, îți poți nega sentimentele de mii de ori, dar înlăuntrul tău, când ești doar tu cu tine însuți, trebuie să admiți adevărul: ești copleșit de sentimente pe care niciodată nu ar fi trebuit să le simți, cel puțin nu în contextul în care se află viața ta acum.

Ești dominat de simțiri și trăiri intense pe care încerci să le ascunzi în spatele unui zâmbet rece, glacial, care aproape că te îngheață pe dinăutru. Ai vrea să urli de neputință, dar întreg sufletul îți e atât de amorțit de propriile-ți minciuni, încât tot ce poți să scoți e un oftat. Ești trist, dar îți porți cu mândrie masca fericirii."

Ești privit cu admirație de cei din jur, invidiat pentru lucrurile pe care le ai și pe care le-ai realizat, dar ei nu știu că toate astea te omoară încet pe dinăuntru, îți ard sufletul ca un metal încins și te marchează pentru totdeauna. Ești slab și o știi. Ești slab pentru că dacă ai fi puternic, dacă ai avea o doză mică de curaj, te-ai răzvrăti împotriva lucrurilor care nu îți mai produc plăcere și ai lua-o de la zero, indiferent cât te-ar costa. "

Dar unele lucruri sunt atât de ușor de spus și atât de greu de înfăptuit…Te scuturi, dar lanțurile care te țin pe loc zdrăngăne greu în urechea ta, amintindu-ți clipă de clipă că ești țintuit în același loc de mult prea mult timp. Ți-ai dori să poți rupe legăturile grele, de metal, dar pur și simplu nu știi cum. Nu știi cum și asta te omoară încet pe dinăuntru. Și deși ești încă tânăr, simți că ai peste 100 de ani…

New me:)

"

I'm not a lucky person, but I must have done something really right to deserve what I have!"

E sentimentul ala pe care il vanez cu disperare, pe care as vrea sa il pot opri cumva in interiorul meu si sa nu il mai las sa plece niciodata. E starea de beatitudine pe care nu as schimba-o pentru nimic.

Sunt fericita. Traiesc fiecare zi la maxim, si realitatea chiar e mai buna decat cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodata. Am tot ce mi-as putea dori. Si acest lucru ma face sa pretuiesc viata asa cum e ea, sa traiesc intens fiecare clipa.

Este el. Singurul care m-ar putea face pe deplin fericita vreodata, cel care ma rasfata in fiecare moment, chiar si de la distanta, cel care imi sopteste cuvinte dulci si care are grija de mine cand nimeni altcineva nu o face. Il iubesc cu tot ce sunt. Si o stie. Ma iubeste tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Si o stiu.

Zambesc. Niciodata nu am privit fericirea cu ochi lacomi, dar acum, acum ca este a mea, sunt gata sa lupt pentru a o pastra cat mai mult...

Si este ea... Ea, acea sala in care intreaga mea viata parca se schimba... Devine neinsemnata, toti oamenii pe care ii iubesc si la care tin apar ca umbre in momentul in care intru in acel loc... Acolo viata se masoara in secunde si fiecare actiune lasa cicatrici si urme. Acolo ca vreau sa revin pentru tot restul vietii, vreau sa traiesc fiecare clipa din acel loc, sa savurez fiecare moment, fiecare izbanda, sa ma bucur de fiecare situatie in parte, sa accept orice provocare. Desi imi tremura inima de emotie si bucurie de fiecare data cand intru in acel loc, imi controlez trairile si le canalizez spre lucrurile productive pe care le am de facut. Inca invat...

Ma privesc in oglinda.

Nu o recunosc pe femeia care imi zambeste satisfacut.

Candva era o fetita, o fetita care visa cu ochii deschisi la viitor.

Azi, e o femeie care isi traieste prorpiul vis."

Incoerenta [19 iulie 2010]

In sfarsit simt cu adevarat ca se apropie... Se apropie asa cum se apropie ceva care astepti cu nerabdare sa se intample, timpul trece lent, iti zambeste sotios, stiind ca in adancul sufletului ai da orice sa il faci sa se grabeasca, iar apoi, pe ultima suta de metri, o ia la sanatoasa si toate se petrec atat de repede incat uneori nu realizezi cum s-au desfasurat lucrurile. Asa se apropie acum si pentru mine... Mai sunt 2 zile... Doua zile care pana acum mi s-ar fi parut lungi cat o vesnicie, 2 zile pline de emotii, de intrebari si fara raspunsuri, 2 zile pline...si atat.

Dar acum stiu ca vor trece repede. Foarte repede. poate prea repede. Emotiile se vor dizolva sub presiunea timpului neiertator, vor fi imprastiate in sapte zari de forta evenimentelor si inainte sa realizez ce se intampla cu adevarat, voi fi trecut si acest hop.

Si Doamne, cat astept sa il trec! Dar nu oricum, nu am ajuns in punctul in care doresc pur si simplu sa treaca si atat. Vreau sa treaca, dar am muncit mult, am investit timp si bani si vreau ca lucrurile sa iasa EXACT cum imi doresc. Si vor iesi in cele din urma, pentru ca o merit si pentru ca, ei bine pentru ca POT. Pentru ca sunt capabila, pentru ca sunt pregatita, pentru ca imi doresc lucrul asta din toata inima. Si chiar daca uneori simt ca ma pierd in propria-mi senzatie de frica, gasesc mereu drumul spre lumina...



[Si cand toate se vor fi terminat cu bine, ma voi regasi in singurul loc in care sufletul meu se simte ca acasa... Ma duc acasa... Ei bine, nu chiar literalmente... Dar se poate sa traiesti intr-un oras de cand te stii, dar sa fii indragostita de un alt oras, oras al copilariei mele, oras plin de atatea amintiri, atat de frumos pentru mine, atat de plin de viata si atat de primitor! Felix, prietenul copilariei mele, revin acasa:X]

Flashback vs Flashforward

O privesc cu ochi mari, nedumeriti. Imi pare atat de cunoscuta si gesturile ei imi sunt extrem de familiare si totusi nu reusesc sa imi dau seama daca am mai intalnit-o undeva.



Are un zambet de o dulceata rara, buzele rosiatice amintesc de parfumul discret al bobocilor de trandafir iar dintii, dintii parca zambesc si ei reflectand lumina calda a zilei de azi. Ochii de un verde smarald lucesc in bataia vantului si sunt asa de senini si de veseli, incat amintesc de zilele primavaratice ale vietii de inceput. Peste chipul ei imbujorat anii inca nu au avut ocazia sa isi puna amprenta. Si totusi, desi e tanara, desi emana vitalitate si gingasie, are o eleganta aparte, eleganta in miscari si in cuvinte, eleganta chiar si in atitudinea fata de cei din jur.



Nu e ca vedetele desprinse din reviste. Pare mai degraba desprinsa dinr-un film de epoca, desi nu are chipul incadrat de zulufi si nici nu se impiedica in tocuri si falduri. Poarta jeansi, adidasi si hanorac, dar tinuta ei este plina de personalitate si de amprenta ei proprie.



Nu e frumoasa. E doar atat de plina de mister incat fara sa vrea, atrage prea multe priviri asupra ei.



E fericita. Nimeni nu poate nega asta. Se vede din fiecare gest si privire, e fericita si are de gand sa ramana asa. Si e hotarata. Doamne, cat e de hotarata. Si nici macar nu stiu sa spun de unde stiu asta...



.....................................................................................................................



"Walking gets too boring when you learn how to fly".



.....................................................................................



Incep sa rad. Un ras care altadata ar fi sunat zgomotos si strident, acum e gingas si melodios. Cu o ultima privire aruncata in oglinda, ma grabesc catre iesire, lasand in urma miresme dulci de tinereti apuse...



.....................................................................................

Amintirile din cutia de carton...

5 august 2010

Ieri mi-am strans toate amintirile, le-am pus intr-o cutie mare de carton si le-am urcat in pod, alaturi de sacul mare cu jucarii. La fel ca atunci cand am decis ca ursuletii de plus si masinile cu telecomanda nu mai au ce cauta in camera unei domnisoare de 12 ani, asa renunt acum, dupa ani de zile, la caietele mele cu amintiri, la jurnalele mele scrise in ani buni, la cartile folosite luni la rand in liceu, la posterele care acum cativa ani domneau frumos pe peretii camerei mele. Ciudat este ca nu renunt la ele de buna voie, le-as pastra pe toate, le-as lua cu mine la facultate si mi-as umple camera de camin cu amintiri.



Dar nu pot sa fac asta!



Asa ca ieri, am luat frumos cea mai incapatoare cutie de carton pe care am gasit-o si am ticsit-o cu lucruri aparent inutile, dar care mie mi-au umplut viata de zambete si amintiri. Am privit razand, pentru prima data, manualele de limba latina care m-au mancat timp de 4 ani si pe care le-am urat, le-am urat atat de mult, mai mult decat pe baiatul ala care la gradinita mi-a rupt capul la papusa mea preferata primita de la bunici. De acum, latina va ramane ingropata undeva in pod, intre toate celelalte lucruri care candva mi-au apartinut dar pe care probabil nu le voi mai folosi niciodata. Am gasit, mototolita, printre lucrurile din birou, harta mea preferata, harta care reprezinta Terra vazuta noaptea de pe luna. Am petrecut aproape 30 de minute incercand sa indrept aceasta bucata de hartie pe care aproape imediat am decis sa o iau cu mine anul acesta la facultate si sa imi impodobesc unul dintre pereti cu ea.



Am retrait ieri multe amintiri uitate strangandu-mi lucrurile si eliberand biroul si dulapul pentru fratele meu. Mi-am recitit jurnale, idei scrise pe bucati de hartie si impresii si am zambit privind literele caligrafice de pe hartia ingalbenita de ani.



Ieri am decis sa renunt si sa ingrop in podul casei multe amintiri. Dar asa cum inca imi aduc aminte de jucariile uitate de ani buni in sacul de plastic, asa imi voi aminti inca mult timp de acum incolo toate lucrurile frumoase si mai putin frumoase care s-au intamplat in 4 ani de liceu:)





Ieri, am eliberat dulapul vietii mele de amintiri trecute pentru ca azi sa pot incepe sa il umplu din nou cu amintirile viitoare!

Jurnalul unui medic...

Ceasul deșteptător de pe noptiera din dreapta afișa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din cameră și întunericul de afară și mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din nou în capul oaselor, încercând să alung toropeala binefacatoare care ma îmbia la somn. Cu o sforțare totuși, am ieșit din pat și, tiptil, am părăsit camera, încercând să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniștit.

În mai puțin de 40 de minute am ieșit grăbită din casă și, urcând la volan, am plecat spre spitalul județean. Garda mea începea la 5:00 așa că aveam destul timp sa îmi beau și cafeaua de dimineață înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.

Lucram deja la UPU de vreo 3 ani și știam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înțeles ce se întâmpla cu această zi, dar cele mai multe urgențe și mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Așa că nici bine nu intrasem în gardă că am și fost chemată imediat pentru o situație de urgență: un accident rutier destul de grav, în care fuseseră implicate un autoturism și un autocar plin de copii aflați într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanță a trimis o mare parte din mașinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniți de urgență la spital. În mai puțin de zece minute, sala de așteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toți cu priviri foarte speriate și neobișnuit de liniștiți. Știam că acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte și atunci am încercat să grăbesc puțin lucrurile, ca acești micuți să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secție s-a pus în mișcare. Toți au fost consultați, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constat cu bucurie că niciunul dintre acești micuți nu suferise leziuni foarte grave. Totuși, șoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III și toți așteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.

Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar așa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineață și de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfășurase fără prea multă agitație. Ieșind pe ușa spitalului, am răsuflat ușurată. Iubeam ceea ce făceam și nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult și în ultimul timp o cam neglijasem. Așa că, fericită că următoarea mea gardă era abia peste două zile, m-am urcat în mașină, știind exact cu cine aveam să îmi petrec puținul timp liber care îmi stătea în față.

Joi dimineața, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi. Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluția stării de sănătate a șoferului de autoturism. Nici un mușchi de pe față nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situația lui se înrăutățise. Unul din lucrurile pe care le-am învățat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viața și evoluția stării de sănătate a pacienților, mai ales în sistemul de urgență unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morți. Totuși, deși am învățat să îmi ascund emoția, încă nu reușisem să devin total indiferentă la suferințele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoțională. La urma urmei, tocmai pentru că doream să fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicină și să devin medic.

Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul șofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă și mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o ora mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.

Simțindu-mă fericită pentru prima dată în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre mașină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă și să mă cuibăresc în canapea, cu telecomandă în mână și să urmăresc ceva bun la televizor. Nu aveam de unde să știu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.

Cand am observat ambulantele oprite pe partea dreapta a drumului, cu semnalele sonore si luminoase pornite, am realizat ca ceva destul de grav se intamplase. Am parcat repede masina si m-am grabit sa vad daca puteam fi de ajutor. Politia se afla deja la fata locului, asa ca in cateva cuvinte situatia mi-a fost explicata: accident rutier, doua autoturisme, impact frontal, doua personae decedate, starea a doua dintre victime era stabila, dar alte 3 persoane erau grav ranite si echipajele de la ambulanta incercau sa ofere primul ajutor. M-am indreptat spre corpul unei femei care era intins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab si respira greu. Avea o fractura deschisa si pierduse destul de mult sange. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la indemana am reusit sa ii imobilizez piciorul si sa opresc sangerarea. Dar femeia parca isi pierduse dorinta de a trai, iar organismul ei renunta incet-incet la lupta cu viata. Am petrecut, impreuna cu o asistenta de la echipajul de urgente, aproape 20 de minute incercand sa stabilizam starea pacientei, dar cu fiecare clipa simteam ca o pierdem tot mai mult.

Dupa un timp, am incercat sa ii simt din nou pulsul si sa ii ascult bataile inimii, dar fara niciun rezultat. Lacrimile au inceput sa imi curga fara sa le pot controla si am strigat ca am nevoie de un defibrilator. Stiam ca sansele erau mici, mici de tot, dar trebuia sa fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am incercat sa o readucem la viata pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dadusem gres. Murise.

Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuata, ma dureau mainile si picioarele si le simteam ca de plumb. Fata imi era murdara, hainele pline de sange. In starea in care ma gaseam, nu stiu cum am reusit sa ajung singura acasa.





De cum am intrat in casa, m-a vazut si dupa privirea de pe fata mea a stiut ca ceva se intamplase. M-a luat in brate, m-a intins pe pat si acolo, la pieptul lui, am plans in hohote pentru prima data dupa mult timp. A incercat sa imi aline durerea cum stia mai bine, dar ceea ce el nu putea intelege era ca in acea zi, cineva murise in bratele mele, si desi facusem tot ceea ce mi-a stat in putere ca sa previn acest lucru, simteam ca poate, poate totusi as fi putut sa fac mai mult.

Si daca...

[8 iunie 2010]

Ochii lui spuneau acelasi lucru pe care buzele il rostisera cu cateva clipe inainte: nu dorea sa mai discute nimic, simtea nevoia sa taca. Ea il privea trista. Ar fi dat orice sa schimbe acea latura a lui, nevoia pe care el o simtea sa se inchida in el.
Dar nu putea. Facuse tot posibilul sa incerce sa vorbeasca cu el, sa rezolve situatia, dar esuase. Il privea acum admirand peisajul pe geamul din dreapta: era acelasi el pe care ea il iubea, acelasi el care o facea fericita, doar ca de data asta el ii restrictionase accesul la gandurile si inima lui.

Cu greu reusea sa se concentreze asupra drumului. Conducea si desi iubea sa conduca, distanta destul de lunga pana acasa parea de data asta o povara. Niciodata nu se simtise singura in prezenta lui, tot timpul o ajuta in trafic, tot timpul o sfatuia. Acum situatia se schimbase. Tacerea lui era grea, iar inima ei se simtea parasita. Era singura.

Acul kilometrajului sarise de mult de 100. Dorea sa parcurga cat mai repede distanta, sa ajunga acasa, sa se cuibareasca in patul ei si singura sa isi verse lacrimile amare, lacrimi ce amenintau inca de pe acum sa iasa la iveala. Dar stia ca astfel nu va mai putea continua drumul si prefera sa amane momentul eliberarii, repetand mereu in gand: "Inca putin!"


Privi in oglinda retrovizoare si zambi. Pe bancheta din spate, sprijinit cu capul de portiera, statea un alt suflet drag ei, doborat de oboseala. Fratiorul ei dormea. Inima i se topise de duiosie. Desi nu se intelegeau tot timpul extraordinar, era fratele ei si il iubea mult. Si cu ce pofta dormea! Isi simti atunci propriile pleoape protestand. Pana in momentul acela nu realizase cat de obosita era, caci aerul de munte storsese si ultima picatura de vlaga. Dar nu! Nu mai era mult pana acasa si nu avea cum sa se opreasca acum.

Isi freca ochii cu mainile si le ordona sa stea larg deschisi, incercand sa evite astfel orice clipa de neatentie sau moleseala. Ca un fulger ii trecu prin minte ideea ca tine in maini viata a doua dintre cele mai dragi fiinte pe care le avea pe pamant, in masina aia se aflau cele mai mari doua comori din viata ei. Gandul o facu sa tremure de emotie, scuturandu-se ca de o presimtire rea. "Nu, nu se va intampla nimic!"

Privi cu coada ochiului la el, care statea cu fata lipita de geam, uitandu-se pierdut in zare. Privi la fratele ei, in oglinda, si zambi. O fractiune de secunda, atat zabovi cu ochii asupra banchetei din spate. Cand privi din nou in fata, observa deja prea tarziu masina intrata in depasire care venea din contrasens cu o viteza uluitoare. Instinctul reactiona inaintea ratiunii si piciorul drept era deja pe pedala de franare. Isi dorea din suflet sa poata opri masina la timp, trebuia sa o poata opri. Frana era apasata la maxim, masina se frana treptat, dar viteza celor doua masini era prea mare. Impactul era inevitabil. O stia. Cu o ultima sfortare, cu ochii in lacrimi, vira brusc dreapta.

Masina raspunse prompt comenzii si incepu miscarea de rotatie. In momentul impactului, partea stanga fata fu lovita din plin.

[Cu ochii incetosati, stia ca va muri. Erau ultimele clipe de viata si avea un zambet prostesc impregnat pe fata. Ii salvase.Nu mai conta nimic altceva: nici sangele siroindu-i din rana deschisa, nici durerea de cap insuportabila. Ei erau teferi, le putea inca auzi vocea. Auzea alarme de sirene ca o muzica funebra pe fundal. Era bine, veneau sa le ofere primul ajutor, daca fusesera totusi raniti, erau pe maini bune. Inchise ochii. Doua chipuri dulci ii aparura in minte pentru ultima data ca o candela mereu aprinsa in inima ei. Dar sufletul...sufletul isi lua zborul spre alte orizonturi]

Fata muri?!
Era rece ca gheata, plina inca de sange, zdrobita. Dar avea un zambet intins pe toata fata, un zambet sumbru, intiparit pe vecie pe chipul ei tanar.
Da, fata...fata era moarta!