Alb și Negru

*****

Ceru să rămână singură pentru câteva clipe, să se poată reculege. Se privi în oglindă şi zâmbi fericită, afişând un şirag de dinţi perfecţi, albi. Îşi admiră rochia strălucitoare ce îi venea ca turnată, buchetul superb de cale şi orhidee şi voalul ce îi acoperea chipul încadrat de zulufi. Mult aşteptata zi sosise, în sfârşit. Din acel moment, lumea o va cunoaşte ca fiind Adnana Raymond, soţia lui Anders Raymond. Inima îi tresăltă uşor de fericire la acel gând,  iar noul nume de familie asociat prenumelui ei o făcu să simtă o uşoară furnicătură pe coloana vertebrală.

Tresări când auzi uşa camerei închizându-se cu putere şi sunetul o scoase din abisul propriilor gânduri. Nu se întoarse, dar întâlni în oglindă, fixând-o, o pereche de ochi mari, căprui, măriţi de uimire.

-Arăţi superb! rosti Daniel, neputându-şi dezlipi ochii de imaginea femeii din oglindă.

Adnana roşi uşor de plăcere şi spuse un “mulţumesc” abia şoptit. Îşi plecă privirea, amintindu-şi pentru câteva clipe că se afla în faţa bărbatului alături de care trăise o poveste de dragoste intensă, dar care sfârşi brusc cu ceva timp în urmă când distanţa se interpuse în calea iubirii lor. Deşi au încercat să îşi păstreze vie flacăra dragostei, amândoi au realizat că se luptau cu morile de vânt şi hotărâseră să schimbe relaţia lor sortită eşecului pe o prietenie sinceră.

Privind-o roşind şi plecându-şi privirea, Daniel blestemă în gând momentul în care renunţase să mai lupte pentru frumoasa femeie. Fusese un prost, mare prost, iar acum suferea în tăcere, simţindu-şi inima supusă unei grele încercări: era forţat să o privească pe femeia pe care o iubea, căsătorindu-se cu un alt bărbat.

-Hai să fugim! Fu tot ce el reuşi să îngâne, aşteptând încordat reacţia tinerei femei.

Lovită parcă de un fulger, Adnana făcu un uşor salt înapoi, încercând parcă să se ferească din calea cuvintelor lui Daniel. Îşi ridică uşor privirea şi se pierdu în ochii aceia pe care îi adorase cândva. Inima i se strânse de durere când realiză că bărbatul din faţa ei o iubea încă şi cuvintele rostite de el cu câteva clipe în urmă erau cât se poate de serioase. Încercând să îşi controleze lacrimile care ameninţau să îi distrugă machiajul perfect, se aruncă în braţele prietenului ei şi îl strânse cu putere. De îndată simţi braţele lui puternice încolăcindu-i mijlocul şi lipind-o de corpul lui, într-o îmbrăţişare dulce-amăruie, îmbrăţişarea de adio.

-Dani…, reuşi să îngâne ea în timp ce se dezlipea din strânsoarea mâinilor lui. Îl iubise enorm cândva şi era sigură că l-ar putea iubi din nou, oricând… Dar viaţa îşi jucase deja cărţile, iar ea îl cunoscuse pe Anders, bărbatul de care se îndrăgostise şi alături de care era pregătită să îşi petreacă restul vieţii.
Daniel o privi cu lacrimi in ochi. Ştia că o pierduse definitiv. Putea vedea asta în privirea ei hotărâtă şi în felul în care îşi căuta cuvintele astfel încât să nu îl rănească prea mult. Nu luptase pentru ea suficient de mult iar astăzi, acum, trebuia să găseasca o metodă să se împace cu ideea aceasta.

-Dani…, şopti ea din nou, punându-şi mâna mică, cu mănuşa albă, dantelată, în mâna lui. Îi căută privirea şi înghiţi în sec când îi observă lacrimile jucând în căpruiul irisului. Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna şi ar trebui să ştii asta. Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Nu mai sunt. Şi dacă altădată aş fi visat la ziua asta, sperând să fii tu în locul lui Anders, acum ştiu sigur că el este cel alături de care vreau să îmi petrec viaţa. Sunt un episod din viaţa ta şi…

-Nu e adevărat! O întrerupse el. Nu eşti un episod şi nu îmi spune că te voi uita, pentru că asta nu se va întâmpla niciodată!

-Shhhh!! Îi puse ea degetele pe buze, oprindu-i avalanşa de cuvinte ce ameninţa să se reverse. Lasă-mă să termin. Sunt un episod, Dan, iar de astăzi, sunt un episod de dragoste încheiat. Vei fii fericit, îţi promit. Vei găsi pe cineva alături de care să îţi petreci viaţa şi îmi vei mulţumi că astăzi, aici şi acum, am decis să ignor cuvintele tale nesăbuite şi nu am acceptat să fug cu tine. Tu mă iubeşti, adevărat, dar nu mai eşti îndrăgostit de mine. Ai fost, dar ţi-a trecut. Doar că încă nu ai realizat asta.

Daniel o privi cu tristeţe. Femeia din faţa lui nu ştia ce spune. Nu doar că era îndrăgostit nebuneşte de ea, dar nu va putea niciodată să găsească o altă femeie care să o înlocuiască în inima lui. Vru să îi expună toate aceste gânduri şi sentimente, dar realiză că toate lucrurile astea ar fi fost în zadar. Ea îl iubea pe Anders iar el trebuia să găsească o modalitate să accepte lucrurile şi să meargă mai departe. Oftând trist, îşi alungă toate gândurile negre şi afişând un zâmbet pe jumătate sincer, îi oferi Adnanei braţul lui:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, viitoare doamnă Raymond?

Zâmbetul tinerei şi mâna ei micuţă ce se strecură pe după braţul lui îi oferiră răspunsul.





*****

~După 4 ani~

Se privi în oglindă, mândră de ţinuta aleasă pentru această ocazie: o rochie turcoaz, scurtă în faţă dar cu trenă în spate, care îi scotea în evidenţă silueta şi culoarea ochilor. Zâmbi fericită, retrăind momentele petrecute în ziua nunţii ei, o zi pe care nu o va uita niciodată. Se întoarse către soţul ei care se chinuia de zor cu nodul la cravată şi zâmbindu-i seducător, îl întrebă:

-Domnule Raymond, îmi permiteţi să vă ajut?

Fâstâcit oarecum de neîndemânarea lui şi de faptul că în 4 ani de zile, nu reuşise să înveţe cum se face blestematul ăla de nod, bărbatul dădu afirmativ din cap, admirându-şi soţia în timp ce mâinile ei micuţe dădeau ultimele retuşuri cravatei.

-Eşti o bijuterie la casa omului, îi spuse Anders cuprinzându-i talia şi sărutându-i lobul urechii.

-Ştiu, dragule. De aceea nu te vei supăra dacă vei ajunge fără mine la recepţie.

Anders ridică întrebător dintr-o sprânceană.

-Trebuie să merg să îl încurajez pe Daniel înainte de marele eveniment. Trebuie să i-o plătesc puţin pentru o fază din ziua nunţii noastre. Ceva aşa, ca între prieteni.

-Bine, iubita mea. Ai noroc că se însoară omul, altfel trebuia să îl provoc la un duel.

Adnana pufni în râs. Ştia că Anders era un bărbat gelos, dar totuşi cu capul pe umeri şi acceptase de la început prietenia mai aparte dintre ea şi fostul ei iubit. La urma urmei, avusese ocazia să rămână cu Daniel şi ea îl alesese totuşi, pe el. Îşi luă în grabă cheile de la maşină şi ieşi val-vârtej din casă, dorind să îl prindă pe Dani acasă, încă în toiul pregătirilor.

*****

Daniel se privea în oglindă, aranjându-şi butonii şi gulerul cămăşii. Auzi uşa deschizându-se dar nu se întoarse să privească către persoana care îi invada spaţiul personal în acea zi atât de importantă pentru el.

-Arăţi superb!

Vocea femeii îl făcu să se blocheze pentru câteva secunde. Un  zâmbet şotios îi apăru pe faţă înainte să se întoarcă şi să privească în ochii mari, de un verde smarald.

-Nu zău? Izbucni el în râs.

Hotărâtă să îşi ducă şarada până la capăt, Adnana continuă:

-Hai să fugim!

Tăcerea domni în încăpere doar pentru câteva secunde, căci râsul tineresc şi zglobiu al celor doi umplu aerul camerei. Daniel se apropie de ea şi, fără să-i pese de posibilele boţituri ce le-ar fi putut dobândi pe cămaşă, o luă în braţe şi o învârti de câteva ori prin cameră.

-Nebunule, vrei să leşin? Strigă ea râzând.

Daniel o lăsă uşor jos, strângând-o încă în braţe şi o sărută uşor pe frunte.

-Eşti o comoară, ştii asta?

Adnana îi răspunse la îmbrăţişare, cuibărindu-se în braţele lui şi zâmbi, răspunzând:

-Abia acum ai realizat?

Petrecură aşa câteva minute, într-o tăcere desăvârşită: doi oameni care au împărţit o dragoste adâncă şi care, după ani şi ani, rămăseseră cei mai buni prieteni.

S-au desprins uşor din îmbrăţişare, conştienţi fiind de timpul ce trecea rapid pe lângă ei. Adnana îi întinse uşor braţul şi afişând un zâmbet şiret, rosti:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, domnule Bentea?

-Eşti de groază, îi răspunse Dani, luând-o de braţ.

Înainte să părăseasca camera împreună, o mai privi o dată, şi rosti uşor, ca pentru el:

-Şi ai avut dreptate. Îţi multumesc!

Adnana se făcu că nu aude şi continuă să îl conducă pe viitorul mire către superba lui mireasă. Totuşi zâmbetul ei o trăda iar Daniel, văzându-l, înţelesese tot ceea ce micuţa femeie nu îi putea spune prin cuvinte.

S-au iubit. Se iubeau încă. Doar că, după ani şi ani, atât de diferit…



~Sfârşit~

AMR: 60

 

 Astăzi m-am trezit cu fața scăldată în razele soarelui. Am dormitorul la est și am uitat să trag jaluzelele. M-am ridicat speriată, crezând că am uitat să setez sau pur și simplu am decis să ignor alarma, dar ceasul m-a liniștit imediat, asigurându-mă că e doar ora 7:12, deci nu eram în întârziere. Primul impuls a fost să mă trântesc înapoi în pernele răsfirate pe tot patul și să mai dorm măcar jumătate de oră, dar ideea unei dimineți de sâmbătă în care să îmi pot bea cafeaua liniștită, nu pe fugă, în care să pot savura micul dejun și să am timp și pentru mine înainte să ies pe ușă, m-a convins: am sărit în balerinii mei de casă și cu fața șifonată de somn și părul zbârlit și „aranjat” în toate direcțiile, m-am târât spre bucătărie.

     Mecanic, mi-am pregătit un 3 în 1 și l-am turnat în cana mea preferată, dornică să mă bucur de fiecare avantaj al trezitului înaintea alarmei. Am deschis geamul de la bucătărie, cel care dă în stradă și, mirosind și sorbind cafeaua mult prea fierbinte fix ca o „lady”, am închis ochii și am lăsat soarele să mă piște de față și să-mi reamintească de ce iubesc diminețile însorite și călduroase de vară.

   De astăzi, am decis că această ultimă perioadă pe care o voi petrece în țară să fie cu zambetul pe buze, să îngrop undeva adânc durerile, nemulțumirile, pierderile personale și să încerc să mă bucur de fiecare lucru, mic sau mare, pe care România mi-l mai poate oferi. Știu sigur că o dată ce mă voi muta din țară, îmi voi fi dorit cu ardoare să privesc timpul petrecut aici cu alți ochi, să mă bucur de oameni, de natură, de stilul nostru românesc de a fi, de tot ce reprezintă pentru mine acum „acasă”.

 
 De astăzi începând, îmi iau treptat rămas bun de la locul unde am trăit 25 de ani și pe care l-am numit „acasă”. Nu știu ce-mi rezervă viitorul îndepărtat, dar în prezent a început numărătoarea inversă: mai am 2 luni, 2 luni în care să mă umplu de românesc și românește, astfel încât să-mi ajungă pentru o perioadă relativ mare de timp.

      România dragă, de astăzi te iubesc și te apreciez mai mult, tocmai pentru că te voi avea mai puțin!

AUTOANALIZĂ

Sufletului nu-i poți dicta. Oricât ți-ai dori, nu-i poți impune de cine să se atașeze și pe cine să urască. Te poți minți singur, îți poți nega sentimentele de mii de ori, dar înlăuntrul tău, când ești doar tu cu tine însuți, trebuie să admiți adevărul: ești copleșit de sentimente pe care niciodată nu ar fi trebuit să le simți, cel puțin nu în contextul în care se află viața ta acum.

Ești dominat de simțiri și trăiri intense pe care încerci să le ascunzi în spatele unui zâmbet rece, glacial, care aproape că te îngheață pe dinăutru. Ai vrea să urli de neputință, dar întreg sufletul îți e atât de amorțit de propriile-ți minciuni, încât tot ce poți să scoți e un oftat. Ești trist, dar îți porți cu mândrie masca fericirii."

Ești privit cu admirație de cei din jur, invidiat pentru lucrurile pe care le ai și pe care le-ai realizat, dar ei nu știu că toate astea te omoară încet pe dinăuntru, îți ard sufletul ca un metal încins și te marchează pentru totdeauna. Ești slab și o știi. Ești slab pentru că dacă ai fi puternic, dacă ai avea o doză mică de curaj, te-ai răzvrăti împotriva lucrurilor care nu îți mai produc plăcere și ai lua-o de la zero, indiferent cât te-ar costa. "

Dar unele lucruri sunt atât de ușor de spus și atât de greu de înfăptuit…Te scuturi, dar lanțurile care te țin pe loc zdrăngăne greu în urechea ta, amintindu-ți clipă de clipă că ești țintuit în același loc de mult prea mult timp. Ți-ai dori să poți rupe legăturile grele, de metal, dar pur și simplu nu știi cum. Nu știi cum și asta te omoară încet pe dinăuntru. Și deși ești încă tânăr, simți că ai peste 100 de ani…

New me:)

"

I'm not a lucky person, but I must have done something really right to deserve what I have!"

E sentimentul ala pe care il vanez cu disperare, pe care as vrea sa il pot opri cumva in interiorul meu si sa nu il mai las sa plece niciodata. E starea de beatitudine pe care nu as schimba-o pentru nimic.

Sunt fericita. Traiesc fiecare zi la maxim, si realitatea chiar e mai buna decat cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodata. Am tot ce mi-as putea dori. Si acest lucru ma face sa pretuiesc viata asa cum e ea, sa traiesc intens fiecare clipa.

Este el. Singurul care m-ar putea face pe deplin fericita vreodata, cel care ma rasfata in fiecare moment, chiar si de la distanta, cel care imi sopteste cuvinte dulci si care are grija de mine cand nimeni altcineva nu o face. Il iubesc cu tot ce sunt. Si o stie. Ma iubeste tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Si o stiu.

Zambesc. Niciodata nu am privit fericirea cu ochi lacomi, dar acum, acum ca este a mea, sunt gata sa lupt pentru a o pastra cat mai mult...

Si este ea... Ea, acea sala in care intreaga mea viata parca se schimba... Devine neinsemnata, toti oamenii pe care ii iubesc si la care tin apar ca umbre in momentul in care intru in acel loc... Acolo viata se masoara in secunde si fiecare actiune lasa cicatrici si urme. Acolo ca vreau sa revin pentru tot restul vietii, vreau sa traiesc fiecare clipa din acel loc, sa savurez fiecare moment, fiecare izbanda, sa ma bucur de fiecare situatie in parte, sa accept orice provocare. Desi imi tremura inima de emotie si bucurie de fiecare data cand intru in acel loc, imi controlez trairile si le canalizez spre lucrurile productive pe care le am de facut. Inca invat...

Ma privesc in oglinda.

Nu o recunosc pe femeia care imi zambeste satisfacut.

Candva era o fetita, o fetita care visa cu ochii deschisi la viitor.

Azi, e o femeie care isi traieste prorpiul vis."

Incoerenta [19 iulie 2010]

In sfarsit simt cu adevarat ca se apropie... Se apropie asa cum se apropie ceva care astepti cu nerabdare sa se intample, timpul trece lent, iti zambeste sotios, stiind ca in adancul sufletului ai da orice sa il faci sa se grabeasca, iar apoi, pe ultima suta de metri, o ia la sanatoasa si toate se petrec atat de repede incat uneori nu realizezi cum s-au desfasurat lucrurile. Asa se apropie acum si pentru mine... Mai sunt 2 zile... Doua zile care pana acum mi s-ar fi parut lungi cat o vesnicie, 2 zile pline de emotii, de intrebari si fara raspunsuri, 2 zile pline...si atat.

Dar acum stiu ca vor trece repede. Foarte repede. poate prea repede. Emotiile se vor dizolva sub presiunea timpului neiertator, vor fi imprastiate in sapte zari de forta evenimentelor si inainte sa realizez ce se intampla cu adevarat, voi fi trecut si acest hop.

Si Doamne, cat astept sa il trec! Dar nu oricum, nu am ajuns in punctul in care doresc pur si simplu sa treaca si atat. Vreau sa treaca, dar am muncit mult, am investit timp si bani si vreau ca lucrurile sa iasa EXACT cum imi doresc. Si vor iesi in cele din urma, pentru ca o merit si pentru ca, ei bine pentru ca POT. Pentru ca sunt capabila, pentru ca sunt pregatita, pentru ca imi doresc lucrul asta din toata inima. Si chiar daca uneori simt ca ma pierd in propria-mi senzatie de frica, gasesc mereu drumul spre lumina...



[Si cand toate se vor fi terminat cu bine, ma voi regasi in singurul loc in care sufletul meu se simte ca acasa... Ma duc acasa... Ei bine, nu chiar literalmente... Dar se poate sa traiesti intr-un oras de cand te stii, dar sa fii indragostita de un alt oras, oras al copilariei mele, oras plin de atatea amintiri, atat de frumos pentru mine, atat de plin de viata si atat de primitor! Felix, prietenul copilariei mele, revin acasa:X]

Flashback vs Flashforward

O privesc cu ochi mari, nedumeriti. Imi pare atat de cunoscuta si gesturile ei imi sunt extrem de familiare si totusi nu reusesc sa imi dau seama daca am mai intalnit-o undeva.



Are un zambet de o dulceata rara, buzele rosiatice amintesc de parfumul discret al bobocilor de trandafir iar dintii, dintii parca zambesc si ei reflectand lumina calda a zilei de azi. Ochii de un verde smarald lucesc in bataia vantului si sunt asa de senini si de veseli, incat amintesc de zilele primavaratice ale vietii de inceput. Peste chipul ei imbujorat anii inca nu au avut ocazia sa isi puna amprenta. Si totusi, desi e tanara, desi emana vitalitate si gingasie, are o eleganta aparte, eleganta in miscari si in cuvinte, eleganta chiar si in atitudinea fata de cei din jur.



Nu e ca vedetele desprinse din reviste. Pare mai degraba desprinsa dinr-un film de epoca, desi nu are chipul incadrat de zulufi si nici nu se impiedica in tocuri si falduri. Poarta jeansi, adidasi si hanorac, dar tinuta ei este plina de personalitate si de amprenta ei proprie.



Nu e frumoasa. E doar atat de plina de mister incat fara sa vrea, atrage prea multe priviri asupra ei.



E fericita. Nimeni nu poate nega asta. Se vede din fiecare gest si privire, e fericita si are de gand sa ramana asa. Si e hotarata. Doamne, cat e de hotarata. Si nici macar nu stiu sa spun de unde stiu asta...



.....................................................................................................................



"Walking gets too boring when you learn how to fly".



.....................................................................................



Incep sa rad. Un ras care altadata ar fi sunat zgomotos si strident, acum e gingas si melodios. Cu o ultima privire aruncata in oglinda, ma grabesc catre iesire, lasand in urma miresme dulci de tinereti apuse...



.....................................................................................

Amintirile din cutia de carton...

5 august 2010

Ieri mi-am strans toate amintirile, le-am pus intr-o cutie mare de carton si le-am urcat in pod, alaturi de sacul mare cu jucarii. La fel ca atunci cand am decis ca ursuletii de plus si masinile cu telecomanda nu mai au ce cauta in camera unei domnisoare de 12 ani, asa renunt acum, dupa ani de zile, la caietele mele cu amintiri, la jurnalele mele scrise in ani buni, la cartile folosite luni la rand in liceu, la posterele care acum cativa ani domneau frumos pe peretii camerei mele. Ciudat este ca nu renunt la ele de buna voie, le-as pastra pe toate, le-as lua cu mine la facultate si mi-as umple camera de camin cu amintiri.



Dar nu pot sa fac asta!



Asa ca ieri, am luat frumos cea mai incapatoare cutie de carton pe care am gasit-o si am ticsit-o cu lucruri aparent inutile, dar care mie mi-au umplut viata de zambete si amintiri. Am privit razand, pentru prima data, manualele de limba latina care m-au mancat timp de 4 ani si pe care le-am urat, le-am urat atat de mult, mai mult decat pe baiatul ala care la gradinita mi-a rupt capul la papusa mea preferata primita de la bunici. De acum, latina va ramane ingropata undeva in pod, intre toate celelalte lucruri care candva mi-au apartinut dar pe care probabil nu le voi mai folosi niciodata. Am gasit, mototolita, printre lucrurile din birou, harta mea preferata, harta care reprezinta Terra vazuta noaptea de pe luna. Am petrecut aproape 30 de minute incercand sa indrept aceasta bucata de hartie pe care aproape imediat am decis sa o iau cu mine anul acesta la facultate si sa imi impodobesc unul dintre pereti cu ea.



Am retrait ieri multe amintiri uitate strangandu-mi lucrurile si eliberand biroul si dulapul pentru fratele meu. Mi-am recitit jurnale, idei scrise pe bucati de hartie si impresii si am zambit privind literele caligrafice de pe hartia ingalbenita de ani.



Ieri am decis sa renunt si sa ingrop in podul casei multe amintiri. Dar asa cum inca imi aduc aminte de jucariile uitate de ani buni in sacul de plastic, asa imi voi aminti inca mult timp de acum incolo toate lucrurile frumoase si mai putin frumoase care s-au intamplat in 4 ani de liceu:)





Ieri, am eliberat dulapul vietii mele de amintiri trecute pentru ca azi sa pot incepe sa il umplu din nou cu amintirile viitoare!