Trecutul...de ce NU?

Cât de prinși suntem în trecut uneori și cât de greu ne separăm eul din prezent de eul care a fost odată... Și chiar atunci când credem cu desăvârșire că trecutul nu ne mai poate afecta în niciun fel, nu ne mai poate influența , când suntem convinși că am reușit să îl îngropăm undeva, fără să mai dorim să îl reînviem, atunci apare un element aparent minor, dar cu un impact uriaș asupra noastră ca ființe umane, ca oameni, și acel simplu element ne dă peste cap munca noastră de ani de zile de a ne amăgi că trecutul nu face parte din prezent. Dar face...

Trecutul e atât de prezent în noi, în ființele noastre, încat ar trebui să ne sfâșiem sufletul pentru a putea să ne lepădăm de el... E acolo, gata să ne rupă pentru fracțiuni de secundă din cotidian și să ne transpună, cu o viteză uluitoare, în anii copilăriei, în anii tinereții, în timpurile noastre de glorie și în cele de înfrângere.

 E trist. E trist că dorim să îngropăm amintiri. E trist că vrem să ne descotorosim de ele și să nu le mai avem. Dar dacă chiar am reuși acest lucru cu adevărat, nici nu avem idee ce efect devastator ar avea asupra proporiei ființe și personalități .

Și de ce am vrea să rupem din noi o parte atât de evidentă și de prezentă cum e trecutul? De ce să încercăm să ne amăgim că nu ne pasă, că nu ne-a păsat niciodată de vremurile apuse când uneori, cu ochii deschiși, suspinam după anii trecuți în grabă și ne ștergem repede cu dosul mânecii lacrima care dă să se scurgă din colțul ochiului? Nu mai vrem sa simțim, nu mai vrem să trăim, nu mai vrem să fim oameni. Ne robotizăm, ne standardizăm, ne impunem cum să ne comportăm și ne transformăm. Ne transformăm din oameni în simple ființe umane.

Dar eu nu... Eu vreau să fiu eu, să visez cu ochii de deschiși la viitor dacă asta îmi doresc, să plâng atunci când se redeschid rănile trecutului, să zâmbesc la amintirile clipelor pline de fericire din copilărie și tinerețe . Eu vreau să trăiesc, să simt, să simt cu tot ceea ce sunt cum trece fiecare clipă, să mă doară trecerea ei la fel de mult cum mă bucură, vreau sa fiu capabilă să mă uit în oglindă peste ani, și,  în ciuda ridurilor și a timpului trecut peste chipul meu, ochii...ochii să rămână veseli, tineri și plini de amintiri... Ochii să rămână poarta mea spre trecut:)

-SFÂRȘIT-

Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult câinele!

Astăzi vreau să scriu despre prieteni. De ce? Pentru că astăzi am realizat cât de puțini îți sunt cu adevărat alături, la bine și la greu, când îți aprobă sau dezaprobă acțiunile și nebuniile, dar rămân lângă tine, indiferent de situație. De ce? Pentru că îți sunt prieteni adevărați, pentru că asta fac prietenii, te ajută, te sfătuiesc și nu te aruncă la gunoi doar pentru că nu sunt de acord cu tine sau doar pentru că își urmăresc propriile interese.

Sunt multe categorii de prieteni în viață și mereu mi-am dorit să cred că un prieten îți este alături oricând, oriunde și oricum. Dar, după 25 de ani, realizez că prietenii adevărați îi pot număra pe degetele de la o mână și mai am probabil locuri libere.

Astăzi, privind în urmă, realizez cât de puțini oameni știu să fie prieteni. Cu adevărat. Am avut o prietenă cu care am copilărit și alături de care mi-am petrecut adolescența. Am dormit împreună în același pat de o singură persoană, am mâncat din aceeași farfurie, am împărțit aceleași tacâmuri și am băut din aceeași sticlă de suc. Am fost nedespărțite perioade lungi, de ani de zile. Ne petreceam vacanțele împreună, ne împărțeam timpul între școală și stat împreună, ne cunoșteam în cele mai mici detalii și ne susțineam necondiționat. Sau cel puțin, cu impresia asta am trăit mult timp. Ne-am promis să fim sincere una cu cealaltă și să ne ajutăm indiferent de situație. Se pare că a fost suficient să se îndrăgostească de un tip ca să arunce pe apa sâmbetei o prietenie de mai bine de 7 ani de zile. S-a transformat exact în femeia pe care o detesta nu cu mult timp înainte, cea care renunță la prieteni și la propriile-i tabieturi pentru primul bărbat care i-a dat atenție. Și, paradoxal sau nu, fix așa a fost. Dacă ar fi fost corectă, m-ar fi scos la un suc, așa cum am scos-o și eu pe ea de nenumărate ori și mi-ar fi vorbit deschis despre prietenia noastră și despre motivele ei de a întrerupe contactul cu mine. Nu a făcut-o. E mai simplu să fugi, decât să recunoști cu voce tare că te-ai transformat în cel mai mare coșmar al tău, nu? Mulțumesc.

O altă prietenă veche, de ani de zile, alături de care am fost și care mi-a fost alături mult timp, a decis să întrerupă orice contact nenecesar cu mine, doar pentru că am acționat și am decis în viața mea personală contrar principiilor ei de viață. A încercat să “mă aducă pe calea cea dreaptă” și, nereușind, fără nicio explicație de niciun fel, a decis că nu merit să-mi mai răspundă la mesaje sau telefoane, decât dacă sunt de viață și de moarte si persoana în nevoie nu sunt eu, ci vreau doar să ajut pe altcineva. Aș fi apreciat să fie fair-play, să vorbească deschis cu mine, să îmi explice situația, să recunoască că nu mai dorește o prietenie cu mine din simplul motiv că este prea îndoctrinată religios  și are o conduită morală net superioară mie și nu poate fi prietenă cu așa o păcătoasă cum sunt eu. Dumnezeul meu spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, să nu judeci, cel care este fără de păcat să arunce primul piatra. Aparent, deși crescută în aceeași biserică, Dumnezeul ei este diferit. Îi port pică? Nicidecum. Dumnezeul meu m-a învățat că asta nu aduce nimic bun în sufletul meu. Dar aș minți dacă nu aș recunoaște că doare să ți se întoarcă spatele fără drept de apel. Ei bine, mulțumesc, dragă prietenă, m-ai învățat o lecție.

Să vorbim acum despre o altă categorie de prieteni. Aceia care sunt bucuroși să te aibă in preajmă atunci când au vreun beneficiu de pe urma ta. Aceia care te sună când au chef de ieșit în oraș și nu au cu cine altcineva și pe care rar îi refuzi. Aceia pe care îi ajuți oricând poți, pentru că tu chiar îi consideri prieteni. Dar când vine vorba să se întoarcă roata, să ai tu chef o dată să ieși în oraș și le dai un telefon, toți se dau loviți: nu au chef, au alte lucruri de făcut etc. E normal ca oamenii să aibă alt program și să nu îl poată schimba pentru tine, la minut. Dar când povestea asta se întâmplă de fiecare dată când dorești să întreprinzi ceva cu ei, începi să îți pui semne de întrebare. Realizezi că ești pentru ei doar o metodă de distracție când au ei chef și că niciodată nu s-ar lăsa pe ei pe locul doi doar ca sa te ajute sau să fie lângă tine. Nu ar face niciodată un efort pentru tine, pentru că persoana lor este mult mai importantă iar lipsa lor de chef, de timp, de resurse este deasupra dorinței și nevoii tale de a petrece timp împreună. Suni acele persoane, le inviți la tine o dată. Ești refuzat. Le inviți de două ori. Refuz. Mai încerci o dată. Și încă o dată. Speri. Speri din tot sufletul că tura asta va fi altfel. Poate tura asta vor spune da. Poate acum. Sigur data viitoare. Dar când realizezi că încercările tale, una câte una, se soldează cu același refuz, obosești. Începi să răspunzi tu cu nu solicitărilor lor. Începi să nu-ți mai dai peste cap programul, doar ca să fii acolo, să peterceți timp împreună. Și la urma urmei, de ce ai face-o? Ei de câte ori au făcut-o pentru tine până acum? Exact. Așadar, realizezi că nici prietenii ăștia nu-ți sunt prieteni ci simple cunoștințe cu care you used to hang out. Din păcate, doar atât. Iar dacă tu ai crezut vreodată că îți sunt prieteni și că și-ar face timp pentru tine, te-ai înșelat. Și înghiți din nou în sec, pentru că tocmai ai mai șters de pe lista “marilor prietenii” vreo 10-15 persoane.

Cât despre cei care se încadrează în numărătoarea degetelor de la mână... Ei bine, cu ei mă mândresc. Pe ei știu că îi pot suna oricând și sunt mai mult decât bucuroși să mă audă. Sunt mai mult decât bucuroși să ne vedem si să facem orice chestie trăsnită împreună. Sunt sigură că, dacă îi sun și la două noaptea, cerând ajutor, îl primesc. Și ei știu că, la un singur apel de ajutor din partea lor, sunt gata să le pun la dispoziție tot ce am. Pentru ei, pentru oamenii ăia, mai cred în prietenie. Ei știu ce înseamnă să nu întorci spatele cuiva. Ei știu să te sune doar ca să vadă ce faci, nu doar pentru că au nevoie de ceva de la tine. Și ei te fac să te simți apreciat și să-ți dorești să le fii alături indiferent de situație.

Și da, cu cât cunosc mai mult firea oamenilor, cu atât îmi iubesc și apreciez mai mult câinele!

Rămas bun, București!

Cu o senzație ciudată de rămas bun și tristețe, privesc prin geamul cafenelei Cișmigiul, parc cu miros de vară, plimbare și voie bună. Astăzi, Cișmigiul e trist și mohorât, iar Bucureștiul e scăldat în nori si picuri mari de ploaie. E tristă atmosfera in capitală și mi-aș fi dorit ca ultima zi petrecută în acest loc drag mie sa fi fost una cu soare, ca un rămas bun plin de speranța revederii. 

Astăzi, e trist Cișmigiul. Oare știe că îmi iau rămas bun de la el? Știe că îmi va lipsi, la fel cum îmi vor lipsi multe lucruri din orașul ăsta care m-ar fi adoptat cât ai clipi? Astăzi, sufletul meu e încercat de tristețe și regrete, pentru că dincolo de entuziasmul plecării într-un loc nou, într-un loc de unde o pot lua de la zero, rămâne amărăciunea despărțirii de locuri dragi care ți-au rămas în suflet, alături de zecile de amintiri.

Cu un zâmbet sincer, dar întristat, astăzi admir capitala de la măsuța mea din cafeneaua unde am ales să îmi petrec dimineața și suspin. E bună cafeaua aici, iar aerul de capitală îmbibat cu miros de ploaie și de nuci îmi va rămâne mult timp în amintire. Și realizez că dau la schimb o capitală de țară pe altă capitală, Bucureștiul pe Londra.  Și oricât de paradoxal ar părea, știu sigur ca Londra nu se va ridica la nivelul Bucureștiului în sufletul meu.

Cu miros de cafea, mic dejun și ploaie, azi știu sigur că nu mi-aș fi dorit să fiu în niciun alt loc din lume...

Alb și Negru

*****

Ceru să rămână singură pentru câteva clipe, să se poată reculege. Se privi în oglindă şi zâmbi fericită, afişând un şirag de dinţi perfecţi, albi. Îşi admiră rochia strălucitoare ce îi venea ca turnată, buchetul superb de cale şi orhidee şi voalul ce îi acoperea chipul încadrat de zulufi. Mult aşteptata zi sosise, în sfârşit. Din acel moment, lumea o va cunoaşte ca fiind Adnana Raymond, soţia lui Anders Raymond. Inima îi tresăltă uşor de fericire la acel gând,  iar noul nume de familie asociat prenumelui ei o făcu să simtă o uşoară furnicătură pe coloana vertebrală.

Tresări când auzi uşa camerei închizându-se cu putere şi sunetul o scoase din abisul propriilor gânduri. Nu se întoarse, dar întâlni în oglindă, fixând-o, o pereche de ochi mari, căprui, măriţi de uimire.

-Arăţi superb! rosti Daniel, neputându-şi dezlipi ochii de imaginea femeii din oglindă.

Adnana roşi uşor de plăcere şi spuse un “mulţumesc” abia şoptit. Îşi plecă privirea, amintindu-şi pentru câteva clipe că se afla în faţa bărbatului alături de care trăise o poveste de dragoste intensă, dar care sfârşi brusc cu ceva timp în urmă când distanţa se interpuse în calea iubirii lor. Deşi au încercat să îşi păstreze vie flacăra dragostei, amândoi au realizat că se luptau cu morile de vânt şi hotărâseră să schimbe relaţia lor sortită eşecului pe o prietenie sinceră.

Privind-o roşind şi plecându-şi privirea, Daniel blestemă în gând momentul în care renunţase să mai lupte pentru frumoasa femeie. Fusese un prost, mare prost, iar acum suferea în tăcere, simţindu-şi inima supusă unei grele încercări: era forţat să o privească pe femeia pe care o iubea, căsătorindu-se cu un alt bărbat.

-Hai să fugim! Fu tot ce el reuşi să îngâne, aşteptând încordat reacţia tinerei femei.

Lovită parcă de un fulger, Adnana făcu un uşor salt înapoi, încercând parcă să se ferească din calea cuvintelor lui Daniel. Îşi ridică uşor privirea şi se pierdu în ochii aceia pe care îi adorase cândva. Inima i se strânse de durere când realiză că bărbatul din faţa ei o iubea încă şi cuvintele rostite de el cu câteva clipe în urmă erau cât se poate de serioase. Încercând să îşi controleze lacrimile care ameninţau să îi distrugă machiajul perfect, se aruncă în braţele prietenului ei şi îl strânse cu putere. De îndată simţi braţele lui puternice încolăcindu-i mijlocul şi lipind-o de corpul lui, într-o îmbrăţişare dulce-amăruie, îmbrăţişarea de adio.

-Dani…, reuşi să îngâne ea în timp ce se dezlipea din strânsoarea mâinilor lui. Îl iubise enorm cândva şi era sigură că l-ar putea iubi din nou, oricând… Dar viaţa îşi jucase deja cărţile, iar ea îl cunoscuse pe Anders, bărbatul de care se îndrăgostise şi alături de care era pregătită să îşi petreacă restul vieţii.
Daniel o privi cu lacrimi in ochi. Ştia că o pierduse definitiv. Putea vedea asta în privirea ei hotărâtă şi în felul în care îşi căuta cuvintele astfel încât să nu îl rănească prea mult. Nu luptase pentru ea suficient de mult iar astăzi, acum, trebuia să găseasca o metodă să se împace cu ideea aceasta.

-Dani…, şopti ea din nou, punându-şi mâna mică, cu mănuşa albă, dantelată, în mâna lui. Îi căută privirea şi înghiţi în sec când îi observă lacrimile jucând în căpruiul irisului. Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna şi ar trebui să ştii asta. Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Nu mai sunt. Şi dacă altădată aş fi visat la ziua asta, sperând să fii tu în locul lui Anders, acum ştiu sigur că el este cel alături de care vreau să îmi petrec viaţa. Sunt un episod din viaţa ta şi…

-Nu e adevărat! O întrerupse el. Nu eşti un episod şi nu îmi spune că te voi uita, pentru că asta nu se va întâmpla niciodată!

-Shhhh!! Îi puse ea degetele pe buze, oprindu-i avalanşa de cuvinte ce ameninţa să se reverse. Lasă-mă să termin. Sunt un episod, Dan, iar de astăzi, sunt un episod de dragoste încheiat. Vei fii fericit, îţi promit. Vei găsi pe cineva alături de care să îţi petreci viaţa şi îmi vei mulţumi că astăzi, aici şi acum, am decis să ignor cuvintele tale nesăbuite şi nu am acceptat să fug cu tine. Tu mă iubeşti, adevărat, dar nu mai eşti îndrăgostit de mine. Ai fost, dar ţi-a trecut. Doar că încă nu ai realizat asta.

Daniel o privi cu tristeţe. Femeia din faţa lui nu ştia ce spune. Nu doar că era îndrăgostit nebuneşte de ea, dar nu va putea niciodată să găsească o altă femeie care să o înlocuiască în inima lui. Vru să îi expună toate aceste gânduri şi sentimente, dar realiză că toate lucrurile astea ar fi fost în zadar. Ea îl iubea pe Anders iar el trebuia să găsească o modalitate să accepte lucrurile şi să meargă mai departe. Oftând trist, îşi alungă toate gândurile negre şi afişând un zâmbet pe jumătate sincer, îi oferi Adnanei braţul lui:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, viitoare doamnă Raymond?

Zâmbetul tinerei şi mâna ei micuţă ce se strecură pe după braţul lui îi oferiră răspunsul.





*****

~După 4 ani~

Se privi în oglindă, mândră de ţinuta aleasă pentru această ocazie: o rochie turcoaz, scurtă în faţă dar cu trenă în spate, care îi scotea în evidenţă silueta şi culoarea ochilor. Zâmbi fericită, retrăind momentele petrecute în ziua nunţii ei, o zi pe care nu o va uita niciodată. Se întoarse către soţul ei care se chinuia de zor cu nodul la cravată şi zâmbindu-i seducător, îl întrebă:

-Domnule Raymond, îmi permiteţi să vă ajut?

Fâstâcit oarecum de neîndemânarea lui şi de faptul că în 4 ani de zile, nu reuşise să înveţe cum se face blestematul ăla de nod, bărbatul dădu afirmativ din cap, admirându-şi soţia în timp ce mâinile ei micuţe dădeau ultimele retuşuri cravatei.

-Eşti o bijuterie la casa omului, îi spuse Anders cuprinzându-i talia şi sărutându-i lobul urechii.

-Ştiu, dragule. De aceea nu te vei supăra dacă vei ajunge fără mine la recepţie.

Anders ridică întrebător dintr-o sprânceană.

-Trebuie să merg să îl încurajez pe Daniel înainte de marele eveniment. Trebuie să i-o plătesc puţin pentru o fază din ziua nunţii noastre. Ceva aşa, ca între prieteni.

-Bine, iubita mea. Ai noroc că se însoară omul, altfel trebuia să îl provoc la un duel.

Adnana pufni în râs. Ştia că Anders era un bărbat gelos, dar totuşi cu capul pe umeri şi acceptase de la început prietenia mai aparte dintre ea şi fostul ei iubit. La urma urmei, avusese ocazia să rămână cu Daniel şi ea îl alesese totuşi, pe el. Îşi luă în grabă cheile de la maşină şi ieşi val-vârtej din casă, dorind să îl prindă pe Dani acasă, încă în toiul pregătirilor.

*****

Daniel se privea în oglindă, aranjându-şi butonii şi gulerul cămăşii. Auzi uşa deschizându-se dar nu se întoarse să privească către persoana care îi invada spaţiul personal în acea zi atât de importantă pentru el.

-Arăţi superb!

Vocea femeii îl făcu să se blocheze pentru câteva secunde. Un  zâmbet şotios îi apăru pe faţă înainte să se întoarcă şi să privească în ochii mari, de un verde smarald.

-Nu zău? Izbucni el în râs.

Hotărâtă să îşi ducă şarada până la capăt, Adnana continuă:

-Hai să fugim!

Tăcerea domni în încăpere doar pentru câteva secunde, căci râsul tineresc şi zglobiu al celor doi umplu aerul camerei. Daniel se apropie de ea şi, fără să-i pese de posibilele boţituri ce le-ar fi putut dobândi pe cămaşă, o luă în braţe şi o învârti de câteva ori prin cameră.

-Nebunule, vrei să leşin? Strigă ea râzând.

Daniel o lăsă uşor jos, strângând-o încă în braţe şi o sărută uşor pe frunte.

-Eşti o comoară, ştii asta?

Adnana îi răspunse la îmbrăţişare, cuibărindu-se în braţele lui şi zâmbi, răspunzând:

-Abia acum ai realizat?

Petrecură aşa câteva minute, într-o tăcere desăvârşită: doi oameni care au împărţit o dragoste adâncă şi care, după ani şi ani, rămăseseră cei mai buni prieteni.

S-au desprins uşor din îmbrăţişare, conştienţi fiind de timpul ce trecea rapid pe lângă ei. Adnana îi întinse uşor braţul şi afişând un zâmbet şiret, rosti:

-Sunteţi gata pentru marea ceremonie, domnule Bentea?

-Eşti de groază, îi răspunse Dani, luând-o de braţ.

Înainte să părăseasca camera împreună, o mai privi o dată, şi rosti uşor, ca pentru el:

-Şi ai avut dreptate. Îţi multumesc!

Adnana se făcu că nu aude şi continuă să îl conducă pe viitorul mire către superba lui mireasă. Totuşi zâmbetul ei o trăda iar Daniel, văzându-l, înţelesese tot ceea ce micuţa femeie nu îi putea spune prin cuvinte.

S-au iubit. Se iubeau încă. Doar că, după ani şi ani, atât de diferit…



~Sfârşit~

AMR: 60

 

 Astăzi m-am trezit cu fața scăldată în razele soarelui. Am dormitorul la est și am uitat să trag jaluzelele. M-am ridicat speriată, crezând că am uitat să setez sau pur și simplu am decis să ignor alarma, dar ceasul m-a liniștit imediat, asigurându-mă că e doar ora 7:12, deci nu eram în întârziere. Primul impuls a fost să mă trântesc înapoi în pernele răsfirate pe tot patul și să mai dorm măcar jumătate de oră, dar ideea unei dimineți de sâmbătă în care să îmi pot bea cafeaua liniștită, nu pe fugă, în care să pot savura micul dejun și să am timp și pentru mine înainte să ies pe ușă, m-a convins: am sărit în balerinii mei de casă și cu fața șifonată de somn și părul zbârlit și „aranjat” în toate direcțiile, m-am târât spre bucătărie.

     Mecanic, mi-am pregătit un 3 în 1 și l-am turnat în cana mea preferată, dornică să mă bucur de fiecare avantaj al trezitului înaintea alarmei. Am deschis geamul de la bucătărie, cel care dă în stradă și, mirosind și sorbind cafeaua mult prea fierbinte fix ca o „lady”, am închis ochii și am lăsat soarele să mă piște de față și să-mi reamintească de ce iubesc diminețile însorite și călduroase de vară.

   De astăzi, am decis că această ultimă perioadă pe care o voi petrece în țară să fie cu zambetul pe buze, să îngrop undeva adânc durerile, nemulțumirile, pierderile personale și să încerc să mă bucur de fiecare lucru, mic sau mare, pe care România mi-l mai poate oferi. Știu sigur că o dată ce mă voi muta din țară, îmi voi fi dorit cu ardoare să privesc timpul petrecut aici cu alți ochi, să mă bucur de oameni, de natură, de stilul nostru românesc de a fi, de tot ce reprezintă pentru mine acum „acasă”.

 
 De astăzi începând, îmi iau treptat rămas bun de la locul unde am trăit 25 de ani și pe care l-am numit „acasă”. Nu știu ce-mi rezervă viitorul îndepărtat, dar în prezent a început numărătoarea inversă: mai am 2 luni, 2 luni în care să mă umplu de românesc și românește, astfel încât să-mi ajungă pentru o perioadă relativ mare de timp.

      România dragă, de astăzi te iubesc și te apreciez mai mult, tocmai pentru că te voi avea mai puțin!

AUTOANALIZĂ

Sufletului nu-i poți dicta. Oricât ți-ai dori, nu-i poți impune de cine să se atașeze și pe cine să urască. Te poți minți singur, îți poți nega sentimentele de mii de ori, dar înlăuntrul tău, când ești doar tu cu tine însuți, trebuie să admiți adevărul: ești copleșit de sentimente pe care niciodată nu ar fi trebuit să le simți, cel puțin nu în contextul în care se află viața ta acum.

Ești dominat de simțiri și trăiri intense pe care încerci să le ascunzi în spatele unui zâmbet rece, glacial, care aproape că te îngheață pe dinăutru. Ai vrea să urli de neputință, dar întreg sufletul îți e atât de amorțit de propriile-ți minciuni, încât tot ce poți să scoți e un oftat. Ești trist, dar îți porți cu mândrie masca fericirii."

Ești privit cu admirație de cei din jur, invidiat pentru lucrurile pe care le ai și pe care le-ai realizat, dar ei nu știu că toate astea te omoară încet pe dinăuntru, îți ard sufletul ca un metal încins și te marchează pentru totdeauna. Ești slab și o știi. Ești slab pentru că dacă ai fi puternic, dacă ai avea o doză mică de curaj, te-ai răzvrăti împotriva lucrurilor care nu îți mai produc plăcere și ai lua-o de la zero, indiferent cât te-ar costa. "

Dar unele lucruri sunt atât de ușor de spus și atât de greu de înfăptuit…Te scuturi, dar lanțurile care te țin pe loc zdrăngăne greu în urechea ta, amintindu-ți clipă de clipă că ești țintuit în același loc de mult prea mult timp. Ți-ai dori să poți rupe legăturile grele, de metal, dar pur și simplu nu știi cum. Nu știi cum și asta te omoară încet pe dinăuntru. Și deși ești încă tânăr, simți că ai peste 100 de ani…

New me:)

"

I'm not a lucky person, but I must have done something really right to deserve what I have!"

E sentimentul ala pe care il vanez cu disperare, pe care as vrea sa il pot opri cumva in interiorul meu si sa nu il mai las sa plece niciodata. E starea de beatitudine pe care nu as schimba-o pentru nimic.

Sunt fericita. Traiesc fiecare zi la maxim, si realitatea chiar e mai buna decat cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodata. Am tot ce mi-as putea dori. Si acest lucru ma face sa pretuiesc viata asa cum e ea, sa traiesc intens fiecare clipa.

Este el. Singurul care m-ar putea face pe deplin fericita vreodata, cel care ma rasfata in fiecare moment, chiar si de la distanta, cel care imi sopteste cuvinte dulci si care are grija de mine cand nimeni altcineva nu o face. Il iubesc cu tot ce sunt. Si o stie. Ma iubeste tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Si o stiu.

Zambesc. Niciodata nu am privit fericirea cu ochi lacomi, dar acum, acum ca este a mea, sunt gata sa lupt pentru a o pastra cat mai mult...

Si este ea... Ea, acea sala in care intreaga mea viata parca se schimba... Devine neinsemnata, toti oamenii pe care ii iubesc si la care tin apar ca umbre in momentul in care intru in acel loc... Acolo viata se masoara in secunde si fiecare actiune lasa cicatrici si urme. Acolo ca vreau sa revin pentru tot restul vietii, vreau sa traiesc fiecare clipa din acel loc, sa savurez fiecare moment, fiecare izbanda, sa ma bucur de fiecare situatie in parte, sa accept orice provocare. Desi imi tremura inima de emotie si bucurie de fiecare data cand intru in acel loc, imi controlez trairile si le canalizez spre lucrurile productive pe care le am de facut. Inca invat...

Ma privesc in oglinda.

Nu o recunosc pe femeia care imi zambeste satisfacut.

Candva era o fetita, o fetita care visa cu ochii deschisi la viitor.

Azi, e o femeie care isi traieste prorpiul vis."

Incoerenta [19 iulie 2010]

In sfarsit simt cu adevarat ca se apropie... Se apropie asa cum se apropie ceva care astepti cu nerabdare sa se intample, timpul trece lent, iti zambeste sotios, stiind ca in adancul sufletului ai da orice sa il faci sa se grabeasca, iar apoi, pe ultima suta de metri, o ia la sanatoasa si toate se petrec atat de repede incat uneori nu realizezi cum s-au desfasurat lucrurile. Asa se apropie acum si pentru mine... Mai sunt 2 zile... Doua zile care pana acum mi s-ar fi parut lungi cat o vesnicie, 2 zile pline de emotii, de intrebari si fara raspunsuri, 2 zile pline...si atat.

Dar acum stiu ca vor trece repede. Foarte repede. poate prea repede. Emotiile se vor dizolva sub presiunea timpului neiertator, vor fi imprastiate in sapte zari de forta evenimentelor si inainte sa realizez ce se intampla cu adevarat, voi fi trecut si acest hop.

Si Doamne, cat astept sa il trec! Dar nu oricum, nu am ajuns in punctul in care doresc pur si simplu sa treaca si atat. Vreau sa treaca, dar am muncit mult, am investit timp si bani si vreau ca lucrurile sa iasa EXACT cum imi doresc. Si vor iesi in cele din urma, pentru ca o merit si pentru ca, ei bine pentru ca POT. Pentru ca sunt capabila, pentru ca sunt pregatita, pentru ca imi doresc lucrul asta din toata inima. Si chiar daca uneori simt ca ma pierd in propria-mi senzatie de frica, gasesc mereu drumul spre lumina...



[Si cand toate se vor fi terminat cu bine, ma voi regasi in singurul loc in care sufletul meu se simte ca acasa... Ma duc acasa... Ei bine, nu chiar literalmente... Dar se poate sa traiesti intr-un oras de cand te stii, dar sa fii indragostita de un alt oras, oras al copilariei mele, oras plin de atatea amintiri, atat de frumos pentru mine, atat de plin de viata si atat de primitor! Felix, prietenul copilariei mele, revin acasa:X]

Flashback vs Flashforward

O privesc cu ochi mari, nedumeriti. Imi pare atat de cunoscuta si gesturile ei imi sunt extrem de familiare si totusi nu reusesc sa imi dau seama daca am mai intalnit-o undeva.



Are un zambet de o dulceata rara, buzele rosiatice amintesc de parfumul discret al bobocilor de trandafir iar dintii, dintii parca zambesc si ei reflectand lumina calda a zilei de azi. Ochii de un verde smarald lucesc in bataia vantului si sunt asa de senini si de veseli, incat amintesc de zilele primavaratice ale vietii de inceput. Peste chipul ei imbujorat anii inca nu au avut ocazia sa isi puna amprenta. Si totusi, desi e tanara, desi emana vitalitate si gingasie, are o eleganta aparte, eleganta in miscari si in cuvinte, eleganta chiar si in atitudinea fata de cei din jur.



Nu e ca vedetele desprinse din reviste. Pare mai degraba desprinsa dinr-un film de epoca, desi nu are chipul incadrat de zulufi si nici nu se impiedica in tocuri si falduri. Poarta jeansi, adidasi si hanorac, dar tinuta ei este plina de personalitate si de amprenta ei proprie.



Nu e frumoasa. E doar atat de plina de mister incat fara sa vrea, atrage prea multe priviri asupra ei.



E fericita. Nimeni nu poate nega asta. Se vede din fiecare gest si privire, e fericita si are de gand sa ramana asa. Si e hotarata. Doamne, cat e de hotarata. Si nici macar nu stiu sa spun de unde stiu asta...



.....................................................................................................................



"Walking gets too boring when you learn how to fly".



.....................................................................................



Incep sa rad. Un ras care altadata ar fi sunat zgomotos si strident, acum e gingas si melodios. Cu o ultima privire aruncata in oglinda, ma grabesc catre iesire, lasand in urma miresme dulci de tinereti apuse...



.....................................................................................

Amintirile din cutia de carton...

5 august 2010

Ieri mi-am strans toate amintirile, le-am pus intr-o cutie mare de carton si le-am urcat in pod, alaturi de sacul mare cu jucarii. La fel ca atunci cand am decis ca ursuletii de plus si masinile cu telecomanda nu mai au ce cauta in camera unei domnisoare de 12 ani, asa renunt acum, dupa ani de zile, la caietele mele cu amintiri, la jurnalele mele scrise in ani buni, la cartile folosite luni la rand in liceu, la posterele care acum cativa ani domneau frumos pe peretii camerei mele. Ciudat este ca nu renunt la ele de buna voie, le-as pastra pe toate, le-as lua cu mine la facultate si mi-as umple camera de camin cu amintiri.



Dar nu pot sa fac asta!



Asa ca ieri, am luat frumos cea mai incapatoare cutie de carton pe care am gasit-o si am ticsit-o cu lucruri aparent inutile, dar care mie mi-au umplut viata de zambete si amintiri. Am privit razand, pentru prima data, manualele de limba latina care m-au mancat timp de 4 ani si pe care le-am urat, le-am urat atat de mult, mai mult decat pe baiatul ala care la gradinita mi-a rupt capul la papusa mea preferata primita de la bunici. De acum, latina va ramane ingropata undeva in pod, intre toate celelalte lucruri care candva mi-au apartinut dar pe care probabil nu le voi mai folosi niciodata. Am gasit, mototolita, printre lucrurile din birou, harta mea preferata, harta care reprezinta Terra vazuta noaptea de pe luna. Am petrecut aproape 30 de minute incercand sa indrept aceasta bucata de hartie pe care aproape imediat am decis sa o iau cu mine anul acesta la facultate si sa imi impodobesc unul dintre pereti cu ea.



Am retrait ieri multe amintiri uitate strangandu-mi lucrurile si eliberand biroul si dulapul pentru fratele meu. Mi-am recitit jurnale, idei scrise pe bucati de hartie si impresii si am zambit privind literele caligrafice de pe hartia ingalbenita de ani.



Ieri am decis sa renunt si sa ingrop in podul casei multe amintiri. Dar asa cum inca imi aduc aminte de jucariile uitate de ani buni in sacul de plastic, asa imi voi aminti inca mult timp de acum incolo toate lucrurile frumoase si mai putin frumoase care s-au intamplat in 4 ani de liceu:)





Ieri, am eliberat dulapul vietii mele de amintiri trecute pentru ca azi sa pot incepe sa il umplu din nou cu amintirile viitoare!

Jurnalul unui medic...

Ceasul deșteptător de pe noptiera din dreapta afișa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din cameră și întunericul de afară și mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din nou în capul oaselor, încercând să alung toropeala binefacatoare care ma îmbia la somn. Cu o sforțare totuși, am ieșit din pat și, tiptil, am părăsit camera, încercând să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniștit.

În mai puțin de 40 de minute am ieșit grăbită din casă și, urcând la volan, am plecat spre spitalul județean. Garda mea începea la 5:00 așa că aveam destul timp sa îmi beau și cafeaua de dimineață înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.

Lucram deja la UPU de vreo 3 ani și știam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înțeles ce se întâmpla cu această zi, dar cele mai multe urgențe și mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Așa că nici bine nu intrasem în gardă că am și fost chemată imediat pentru o situație de urgență: un accident rutier destul de grav, în care fuseseră implicate un autoturism și un autocar plin de copii aflați într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanță a trimis o mare parte din mașinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniți de urgență la spital. În mai puțin de zece minute, sala de așteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toți cu priviri foarte speriate și neobișnuit de liniștiți. Știam că acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte și atunci am încercat să grăbesc puțin lucrurile, ca acești micuți să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secție s-a pus în mișcare. Toți au fost consultați, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constat cu bucurie că niciunul dintre acești micuți nu suferise leziuni foarte grave. Totuși, șoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III și toți așteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.

Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar așa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineață și de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfășurase fără prea multă agitație. Ieșind pe ușa spitalului, am răsuflat ușurată. Iubeam ceea ce făceam și nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult și în ultimul timp o cam neglijasem. Așa că, fericită că următoarea mea gardă era abia peste două zile, m-am urcat în mașină, știind exact cu cine aveam să îmi petrec puținul timp liber care îmi stătea în față.

Joi dimineața, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi. Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluția stării de sănătate a șoferului de autoturism. Nici un mușchi de pe față nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situația lui se înrăutățise. Unul din lucrurile pe care le-am învățat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viața și evoluția stării de sănătate a pacienților, mai ales în sistemul de urgență unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morți. Totuși, deși am învățat să îmi ascund emoția, încă nu reușisem să devin total indiferentă la suferințele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoțională. La urma urmei, tocmai pentru că doream să fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicină și să devin medic.

Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul șofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă și mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o ora mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.

Simțindu-mă fericită pentru prima dată în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre mașină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă și să mă cuibăresc în canapea, cu telecomandă în mână și să urmăresc ceva bun la televizor. Nu aveam de unde să știu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.

Cand am observat ambulantele oprite pe partea dreapta a drumului, cu semnalele sonore si luminoase pornite, am realizat ca ceva destul de grav se intamplase. Am parcat repede masina si m-am grabit sa vad daca puteam fi de ajutor. Politia se afla deja la fata locului, asa ca in cateva cuvinte situatia mi-a fost explicata: accident rutier, doua autoturisme, impact frontal, doua personae decedate, starea a doua dintre victime era stabila, dar alte 3 persoane erau grav ranite si echipajele de la ambulanta incercau sa ofere primul ajutor. M-am indreptat spre corpul unei femei care era intins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab si respira greu. Avea o fractura deschisa si pierduse destul de mult sange. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la indemana am reusit sa ii imobilizez piciorul si sa opresc sangerarea. Dar femeia parca isi pierduse dorinta de a trai, iar organismul ei renunta incet-incet la lupta cu viata. Am petrecut, impreuna cu o asistenta de la echipajul de urgente, aproape 20 de minute incercand sa stabilizam starea pacientei, dar cu fiecare clipa simteam ca o pierdem tot mai mult.

Dupa un timp, am incercat sa ii simt din nou pulsul si sa ii ascult bataile inimii, dar fara niciun rezultat. Lacrimile au inceput sa imi curga fara sa le pot controla si am strigat ca am nevoie de un defibrilator. Stiam ca sansele erau mici, mici de tot, dar trebuia sa fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am incercat sa o readucem la viata pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dadusem gres. Murise.

Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuata, ma dureau mainile si picioarele si le simteam ca de plumb. Fata imi era murdara, hainele pline de sange. In starea in care ma gaseam, nu stiu cum am reusit sa ajung singura acasa.





De cum am intrat in casa, m-a vazut si dupa privirea de pe fata mea a stiut ca ceva se intamplase. M-a luat in brate, m-a intins pe pat si acolo, la pieptul lui, am plans in hohote pentru prima data dupa mult timp. A incercat sa imi aline durerea cum stia mai bine, dar ceea ce el nu putea intelege era ca in acea zi, cineva murise in bratele mele, si desi facusem tot ceea ce mi-a stat in putere ca sa previn acest lucru, simteam ca poate, poate totusi as fi putut sa fac mai mult.

Si daca...

[8 iunie 2010]

Ochii lui spuneau acelasi lucru pe care buzele il rostisera cu cateva clipe inainte: nu dorea sa mai discute nimic, simtea nevoia sa taca. Ea il privea trista. Ar fi dat orice sa schimbe acea latura a lui, nevoia pe care el o simtea sa se inchida in el.
Dar nu putea. Facuse tot posibilul sa incerce sa vorbeasca cu el, sa rezolve situatia, dar esuase. Il privea acum admirand peisajul pe geamul din dreapta: era acelasi el pe care ea il iubea, acelasi el care o facea fericita, doar ca de data asta el ii restrictionase accesul la gandurile si inima lui.

Cu greu reusea sa se concentreze asupra drumului. Conducea si desi iubea sa conduca, distanta destul de lunga pana acasa parea de data asta o povara. Niciodata nu se simtise singura in prezenta lui, tot timpul o ajuta in trafic, tot timpul o sfatuia. Acum situatia se schimbase. Tacerea lui era grea, iar inima ei se simtea parasita. Era singura.

Acul kilometrajului sarise de mult de 100. Dorea sa parcurga cat mai repede distanta, sa ajunga acasa, sa se cuibareasca in patul ei si singura sa isi verse lacrimile amare, lacrimi ce amenintau inca de pe acum sa iasa la iveala. Dar stia ca astfel nu va mai putea continua drumul si prefera sa amane momentul eliberarii, repetand mereu in gand: "Inca putin!"


Privi in oglinda retrovizoare si zambi. Pe bancheta din spate, sprijinit cu capul de portiera, statea un alt suflet drag ei, doborat de oboseala. Fratiorul ei dormea. Inima i se topise de duiosie. Desi nu se intelegeau tot timpul extraordinar, era fratele ei si il iubea mult. Si cu ce pofta dormea! Isi simti atunci propriile pleoape protestand. Pana in momentul acela nu realizase cat de obosita era, caci aerul de munte storsese si ultima picatura de vlaga. Dar nu! Nu mai era mult pana acasa si nu avea cum sa se opreasca acum.

Isi freca ochii cu mainile si le ordona sa stea larg deschisi, incercand sa evite astfel orice clipa de neatentie sau moleseala. Ca un fulger ii trecu prin minte ideea ca tine in maini viata a doua dintre cele mai dragi fiinte pe care le avea pe pamant, in masina aia se aflau cele mai mari doua comori din viata ei. Gandul o facu sa tremure de emotie, scuturandu-se ca de o presimtire rea. "Nu, nu se va intampla nimic!"

Privi cu coada ochiului la el, care statea cu fata lipita de geam, uitandu-se pierdut in zare. Privi la fratele ei, in oglinda, si zambi. O fractiune de secunda, atat zabovi cu ochii asupra banchetei din spate. Cand privi din nou in fata, observa deja prea tarziu masina intrata in depasire care venea din contrasens cu o viteza uluitoare. Instinctul reactiona inaintea ratiunii si piciorul drept era deja pe pedala de franare. Isi dorea din suflet sa poata opri masina la timp, trebuia sa o poata opri. Frana era apasata la maxim, masina se frana treptat, dar viteza celor doua masini era prea mare. Impactul era inevitabil. O stia. Cu o ultima sfortare, cu ochii in lacrimi, vira brusc dreapta.

Masina raspunse prompt comenzii si incepu miscarea de rotatie. In momentul impactului, partea stanga fata fu lovita din plin.

[Cu ochii incetosati, stia ca va muri. Erau ultimele clipe de viata si avea un zambet prostesc impregnat pe fata. Ii salvase.Nu mai conta nimic altceva: nici sangele siroindu-i din rana deschisa, nici durerea de cap insuportabila. Ei erau teferi, le putea inca auzi vocea. Auzea alarme de sirene ca o muzica funebra pe fundal. Era bine, veneau sa le ofere primul ajutor, daca fusesera totusi raniti, erau pe maini bune. Inchise ochii. Doua chipuri dulci ii aparura in minte pentru ultima data ca o candela mereu aprinsa in inima ei. Dar sufletul...sufletul isi lua zborul spre alte orizonturi]

Fata muri?!
Era rece ca gheata, plina inca de sange, zdrobita. Dar avea un zambet intins pe toata fata, un zambet sumbru, intiparit pe vecie pe chipul ei tanar.
Da, fata...fata era moarta!

Myself- by Edgar Gust

I have to live with myself, and so,
I want to be fit for myself to know,
I want to be able as days go by
Always to look myself straight in the eye;
I don't want to stand with the setting sun
and hate myself for the things I've done.
I don't want to keep on a closet shelf
a lot of secrets about myself,
and fool myself as I come and go
into thinking that nobody else will know
the kind of man I really am.
I don't want to dress myself up in shan.
I want to go out with my head erect,
I want to deserve all men's respect.
But here in this struggle for fame and pelf,
I want to be able to like myself.
I don't want to think as I come and go
that I'm bluster and bluff and empty show.

I never can hide myself from me.
I see what others may never see,
I know what others may never know.
I never can fool myself - and so,
Whatever happens, I want to be
Self - respecting and conscience free!

Analiza...

Uitasem cat de frumoasa poate fi primavara. Cat de senin poate fi cerul, cat de verde pamantul si cat de usor poti fi imbatat de mireasma florilor. Totusi, astazi, venind spre casa, am avut timp sa admir natura, sa o privesc cum renaste...

Uitasem cat de frumosi sunt oamenii. Cat de diferiti si totusi cat de asemanatori... Cata splendoare se ascunde in toti... Totusi, astazi, venind spre casa, am avut timp sa ii analizez, sa le admir frumusetea, sa le percep nelinistile, sa le privesc fetele si sa ii inteleg... I-am privit renascand, asemeni naturii...

O data cu primavara, oamenii au decis sa isi scoata si ei capusoarele la lumina, asemeni ghioceilor. Parcurile sunt pline, strazile sunt din nou populate de fete acoperite de perechi mari de ochelari...

Oamenii sunt grabiti... Cel putin majoritatea lor. Intarzie la serviciu, intarzie la scoala, intarzie la intalnire. Dar astazi mi-am gasit timp sa ii privesc, sa incerc sa le inteleg privirea, sa le descopar nelinistea. Am privit in ochi fiecare om pe langa care am trecut. Am descoperit atatea lucruri pe fetele lor. Unii erau foarte ferciti, ochii le radiau si zambetul le acoperea fata. Multi erau ganditori, macinati de probleme, incercand probabil sa gaseasca solutii. Unii erau singuri, altii nu. Unii vorbeau la telefon atat de tare si precipitat incat jumatate de strada era constienta de prezenta lor. Unii erau atat de tacuti si de stersi incat nimeni nu ii observa. Unii erau tineri, plini de viata, si totusi nu constientizau ca viata trece pe langa ei si ei nu au realizat nimic. Altii erau batrani, iesiti la plimbare sau la cumparaturi, taraindu-si batranetile pe strazile prafuite ale orasului. Erau fete aranjate, cochete, elegant imbracate care atrageau toate privirile; sunetul tocurilor ramanand ca un ecou in urma lor.

Tarziu, tarziu de tot, am inceput sa analizez si soferii asezati comfortabil in scaune. Am privit lungile cozi de masini asteptand la semafoare. Masini de atatea culori si de atatea feluri, de la Dacii Berline, la BMW X6, de la cativa cai putere la sute de cai putere. Unii soferi erau zambitori, calmi; altii erau nervosi, claxonau, se grabeau. Si un gand trist mi-a trecut prin minte: oare cati dintre oamenii acestia pe care ii analizasem la volan isi vor pierde viata in accidente de masina? Poate unii vor muri chiar azi; dar eu nu voi afla asta niciodata.

Am trecut printr-un parc de copii. Zambetul mi s-a asternut pe fata. Oamenii ar avea multe de invatat de la acesti pui de om. Ei erau singurii care traiau in afara timpului. Locul acela parea parca rupt dintr-o alta lume, un loc in care armonia si vitalitatea se intreteseau; mi-am dorit sa fiu din nou la cativa anisori, fara griji si fara probleme.

Sunetul unei ambulante m-a facut sa tresar. Sirenele acelea ascutite imi trezesc o rana adanca mereu. Am petrecut ambulanta cu privirea si nu am putut sa nu ma gandesc ca in acea cutie pe roti, cineva lupta pentru o alta viata. Am inghitit in sec si am inchis ochii. O alta ambulanta cu semnale sonore si luminoase mi-a aparut in minte. O ambulanta in care se gasea o persoana draga mie.

Am simtit lacrimile curgandu-mi pe obraz.As fi putut sa il pierd atunci. Dar cineva luptase pentru viata lui. Nu stiu cine, dar ii multumesc!

Astazi am realizat ca oamenii nu cuonsc adevarata valoare a vietii! Si cand realizeaza lucrul acesta, de cele mai multe ori e prea tarziu!

[scris la 24 aprilie 2010]

Viata...o calatorie:)

Viata e ca o calatorie cu trenul: urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele. Unii privesc calatoria ca pe un drum scurt si cand coboara din tren, lasa in urma lor un dor adanc...Unii urca si coboara si noi abea i-am observat! Calatoria este plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...dar fara intoarcere. Sa incercam sa-i intelegem pe cei care sovaiesc. Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga!

Cat de important este timpul?

Majoritatea tinerilor din ziua de azi nu au o perceptie corecta a timpului, traind cu falsa impresie ca tineretea este fara batranete si viata fara de moarte.

* Dar daca cineva ar vrea sa afle cat de important este un an din viata, atunci l-as sfatui sa stea de vorba cu un student care a fost nevoit sa repete anul universitar.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o luna, intrebati-o pe mama care a fost nevoita sa nasca prematur.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o ora, intrebati doi indragostiti care asteapta cu nerabdare momentul intalnirii.
* Daca vreti sa alfati cat de important este un minut, vorbiti cu o persoana care tocmai a pierdut trenul.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o secunda, vorbiti cu un atlet care trebuie sa se multumeasca cu locul 2.
* Daca vreti sa aflati cat de importanta este o fractiune de secunda, vorbiti cu un sofer care tocmai a evitat sau nu un accident.

Timpul ar trebui sa fie foarte important pentru fiecare dintre noi si sa stim sa profitam de el la maxim!
Deci, ce lucruri marete ai planuit pentru astazi?:D

Only real friends can teach you the miracle of a smile:)

Zambetul este cel mai frumos si nepretuit dar pe care il poti da, dar si primi... Oricat de trist ai fi, oricat de deziluzionat, atunci cand apelezi la un pieten de suflet, parca toate grijile dispar o data cu zambetul lui. Prietenii au darul te a te scoate din cele mai intunecate momente din viata ta, te ridica prin simpla lor prezenta si te poarta cu zambetul lor pana la prima ta statie de speranta.


Un prieten adevarat, sunat la o ora tarzie din noapte, isi lasa deoparte nevoia de a dormi si te asculta plangand pana te simti tu insuti epuizat si inchizi. Un prieten adevarat ajunge la tine atunci cand ai nevoie oriunde ai fi, chiar daca pentru acest lucru trebuie sa faca lucruri nesabuite poate. Un prieten adevarat nu spune niciodata "ti-am spus eu" ci doar asculta, mangaie, plange impreuna cu tine si se bucura pentru reusitele tale. Te priveste in ochi cu dragoste, cu admiratie, te aplauda, te ovationeaza, te critica cand iei decizii primite si iti spune mereu adevarul in fata, fie ca-ti convine sau nu. Un prieten adevarat nu te minte niciodata, te priveste in ochi cand iti vorbeste, iar atunci cand plangi, sta cu obrazul lipit de al tau si plange impreuna cu tine. Un prieten adevarat...nu te paraseste niciodata!

AMINTIREA

Ce este AMINTIREA? Este o parte din tine care te leagă de trecut, un lanț pe care nu-l poți rupe oricât ai încerca! Este ea, veșnica, eterna amintire, care te face să uiți ce simți, ce gândești, ce dorești, totul...

Te face să râzi de supărare, să plângi de bucurie, să zâmbești în necaz, să te-ntristezi când ești fericit. Ea te face să te uiți înapoi, mereu înapoi și are grijă să revină în cele mai inoportune momente... Și atunci, cu ochii deschiși, retrăiești pentru a nu știu câta oară aceeași scenă din povestea vieții tale!

AMINTIREA...?! Este doar o altă slăbiciune a omului, care îl impresionează până în măduva rațiunii lui!